Săptămâna trecută, joi. „A început războiul lui Putin” era titlul articolului principal al ziarului. Mi-am petrecut întreaga zi citind știrile care nu conteneau să vină despre situația din Ucraina și nu îmi venea să cred. Treaba asta e chiar pe bune? Am stat treaz până la 3 dimineața încercând să îmi dau seama (aveam câteva date…) ce l-a împins pe Putin la acest război convențional cu atac aerian, blindate, tancuri și infanterie.

A doua zi m-am trezit cu același sentiment. La cafea, au început să curgă știrile cu refugiații din Ucraina care au început să ne treacă granițele: oameni disperați care au început să fugă din calea bombelor, lăsând în urmă tot ce au agonisit în viețile lor.

„Trebuie să mergi acolo. La vamă!”, îmi spunea jumătate de creier. Cealaltă jumătate îi răspundea: „Să ce?” Ambele jumătăți au căzut de acord că nu știu concluzia. Probabil însă că a răspuns mai mult jurnalistul din mine: „Nu știu de ce, dar trebuie să mergem. E ceva ce simțim că trebuie să facem. Pentru noi, dar și pentru cei care citesc”.

„Era deja prea târziu”

Înainte cu o seară, o prietenă mă roagă să mă interesez dacă o mamă și fetița ei de 9 luni pot intra în țară, fetița neavând pașaport. Îi răspund că mi-e teamă să nu fie deja prea târziu. Ele erau în Kiev. „Se poate. Vor cere azil”, mi s-a răspuns de către persoane avizate. Dau informația mai departe, însă mesajul venit înapoi m-a descurajat total: „E prea târziu. Nu mai pot ieși. Totul e blocat, sunt bombardamente…”

Din nou, sentimentul că trebuie să fac mai mult m-a acaparat. Am început să dau pe telefoane pentru a găsi pe cineva care ar vrea să vină cu mine. Redacția e prea mică pentru a lipsi doi jurnaliști în același timp. La al doilea telefon am avut noroc, un prieten de-al meu fiind categoric: „Da! Clar! Plecăm. La ce oră?”. Și a rămas că vom pleca la patru dimineața. Până la urmă ne-am strâns patru: doi ingineri, un profesor și un jurnalist. Motivația lor unanimă de a porni la drum: „Simțeam că trebuie să o fac”.

Normal, pe tot drumul am vorbit despre situația din Ucraina, comparând-o și cu alte războaie. Mi-am adus aminte de excursia pe care o făcusem la Auschwitz în urmă cu trei ani. Mi-am adus aminte de pozele în care vedeam copiii și femeile care, cu bagajele în spate, coborau din trenurile care îi aduceau în lagăre. Pe unii direct la camerele de gazare.

Oare mama aceea cu fetița de nouă luni, a reușit totuși să scape din Kiev?

Am ajuns la vama din Sighetul Marmației. Recunosc că emoțiile mă copleșeau într-un fel pe care nu-l pot descrie nici acum, după aproape o săptămână de când m-am întors. Inima îmi bătea foarte repede, iar când am ajuns printre oamenii de la graniță a devenit ca un zumzet, o vibrație care îmi oferea un zgomot de fundal. Surprinzător, asta m-a liniștit, permițându-mi să asimilez cât mai multe din ceea ce descopeream clipă de clipă. Am scos telefonul și am început să filmez, să fac poze, să înregistrez mărturii.

Cumva am făcut-o mecanic. Până când imaginea care mi se desfășura în fața ochilor a descătușat un val de emoție. Doi copii trecând granița, fugind în brațele tatălui lor. Este o imagine pe care nu voi reuși vreodată să mi-o șterg din memorie. O emoție atât de crudă, de reală, de „exact în colțul cel mai ascuns din suflet” încât îmi va rămâne întipărită în creier la rezoluție maximă.

Las deoparte…

Voi lăsa deoparte toate celelalte probleme cotidiene pe care unii le aruncă în public, cocoțați pe un jilț al obiectivității extreme încercând să „arate adevărul” din spatele dramei care se desfășoară sub ochii noștri, la noi în țară.

Voi lăsa deoparte protestele organizate de AUR în mai multe orașe, împotriva facturilor mari la utilități (sic!).

Voi lăsa deoparte live-urile de la vama Siret ale senatoarei care din „Marș! țăranule! Crăcănatule userist. Uitați-vă ce crăcănat e LGBT-ul ăsta” nu mai ieșea. Le voi lăsa pentru că mă așteptam la o asemenea reacție din partea lor. Era surprinzător dacă nu procedau așa.

Ce nu voi lăsa deoparte însă, este societatea civilă și răspunsul autorităților. Nivelul la care societatea civilă s-a organizat într-un timp atât de scurt este atât de minuțios și detaliat, încât cei care au fugit din Ucraina au avut de toate din momentul în care au pus piciorul pe pământ românesc. De la transport, la cazare, la un traducător și cartele de telefon.

Ce a fost zdrobitor a fost întocmai reacția unora dintre refugiați. Unii credeau că vor trebui să plătească pentru ajutorul primit, unora li s-a spus să se ferească de români pentru că li se vrea răul, altora li s-a zis că li se vor fura copiii.

Alexandru (voluntar, licean, translator): „Unii dintre ei sunt pregătiți. Dar alții cred că le vrem răul și sunt destul de timizi uneori, speriați. Speriați pentru că au auzit de la cineva că ori le vrem răul, ori vrem să le luăm copiii. Li se spune să nu se apropie de români pentru că noi le-am vrea răul”.

Mi-am dat seama că par incredibil de crezut asemenea mărturii, dar în momentul în care nici ucrainenii nu credeau că le va fi invadată țara, nu îi pot condamna că au plecat urechea la asemenea zvonuri.

Nu toți volutarii sunt români. Sunt și ucraineni, care au plecat de câțiva ani din țara lor, iar acum sunt la graniță, zi de zi, pentru a-și ajuta conaționalii: „Mama este la mine, o verișoară a venit și stă la mine. Bunica a rămas dincolo și a cazat pe cineva la ea care a venit din Harkov (oraș bombardat de armata rusă n.red)… Facem ce putem. E groaznic. E groaznic pentru poporul ucrainean ”.

În timp ce trei voluntari vorbeau cu un reprezentant al presei, un altul a venit direct la ei auzindu-i că oferă transport. „Am un grup care vor să ajungă în Italia. Putem rezolva? Este un grup mare de 50 de persoane. Vor plăti, nu este problemă”, vine întrebarea.

„Chiar acum am vorbit cu cineva care este director la o firmă de transport și m-a sunat de dimineață să mă întrebe cu ce poate ajuta. Dau un telefon și revin”, a fost răspunsul.

Am întâlnit oameni care au plecat de acasă cu gândul de a veni la vamă să vadă cu ce pot ajuta. Singura speranță a lor era: „Sper să nu plecăm goi de aici, sperăm să ducem pe cineva ”.

Apoi am auzit de tarifele practicate de grănicerii din Ucraina pentru a-i lăsa pe conaționalii lor să treacă vama. O sută de euro pentru a trece pe jos, două sute cu mașina, iar pentru un bărbat care e la vârsta în care se impunea interdicția de plecare din țară, o mie de euro.

Nici nu știam cum să cataloghez o asemenea acțiune din partea lor. Simpli oportuniști sau instinct de conservare. Nu reușeam să înțeleg dacă fac parte din categoria celor care , prin orice mijloace, încearcă să profite de pe urma războiului sau dacă au alte considerente. Însă, dacă ne scormonim mintea, cu siguranță că ne aducem aminte de textele vechi scrise despre vameși…

Războiul e urât și fără culoare. Dacă iei culoarea, nu se mai poate distinge o țintă militară de un simplu civil.

Sivis pacem para bellum – dar întotdeauna să fii atent la fake news

Sigur că am văzut și auzit diverse lucruri propagandistice care ulterior s-au dovedit a fi false. De la „Fantoma Kievului” la Mikael, pantera de la Harkov care se presupunea că identifică punctele de laser ale trăgătorilor ruși. Acesta din urmă era un motan… Oricât am dori să credem, sunt unele lucruri care rămân intangibile în fața oricărei propagande. Și acestea sunt viețile lăsate în urmă de refugiați, familiile dezmembrate și numărul de morți. Acestea, în esența lor, nu mai pot fi fabricate. Că alții profită…

Dintre toate câte se scriu acum pe subiect, dintre toate câte se teoretizează, eu rămân cu un singur sentiment care mă-ngrozește: La fel de ușor puteam fi noi.

M-am uitat prin casă: Ce am fi luat cu noi? Ce rost ar mai avea toate lucrurile în momentul în care o bombă le-ar fi spulberat pe toate? Unde am fi plecat? Către ce? Și mai important: oare câți am fi ales să rămânem, să luptăm? Oare eu aș fi rămas?

Câți am fi ales să nu îi lăsăm pe alții să ne poarte războiul. Pentru că la vama din Sighetul Marmației am văzut și mulți bărbați în putere care fugeau de război.

***

Cu ce sentimente am plecat și am ajuns în Arad? De neliniște, de regret pentru ce li se întâmplă unor oameni, semeni de-ai noștri, „vinovați” pentru simplul fapt că au trăit pe un teritoriu pe care și-l dorește Putin. De părere de rău și ciudă că nu pot să îi ajut pe refugiați mai mult decât am făcut-o. De bucurie pentru că am fost acolo, la graniță, pentru a vedea cu ochii mei și a încerca să vă descriu vouă, cititorilor, care e starea de fapt la graniță, fără a putea totuși să înțeleg exact ce e în mintea tutoror refugiaților. De tristețe, fiindcă știu că multe dintre familiile pe care le-am întâlnit trecând granița nu vor mai fi complete poate niciodată. De speranță, fiindcă speranța nu moare niciodată. Și poate de aceea mă uit secundă de secundă la TV, așteptând să aud că tratativele au avut succes și că se opresc bombardamentele. Poate de aceea am întârziat atât de mult scrierea acestui reportaj. Poate ca să mi se liniștească cumva sufletul…