Ani de zile am tânjit la sentimentele pe care le-am trăit în Germania, ani de zile am sperat că va veni ziua acea în care să fii român prin Europa e un motiv de mândrie. Și am fost mândru, tare mândru să port România pe tricou într-unul dintre cele mai mari orașe ale Germaniei, Frankfurt am Main.

Nu am fost la Munchen, dar miracolul de pe „Allianz Arena” cu Ucraina a mișcat în mine dorința de a fi și eu acolo, de a fi „tricolor” printre „tricolori”, de a striga cu mândrie „Hai România” pe stadioanele de la Euro 2024. Și am plecat fără să știu ce mă așteaptă. Am mai scris cum am plecat cu bilet plătit și am ajuns să nu mai primesc biletul, dar astea au fost doar detalii care să facă povestea mai palpitantă.

Am întâlnit în Germania România pe care o iubesc. Am trăit, din păcate, și vremuri în care atunci când grupuri de români ajungeau pe străzile din Occident, cei de la magazinele din zonă ori întăreau paza, ori chiar le închideau până trecea valul… Acum n-a mai fost deloc așa. Frankfurt a fost timp de două zile pământ românesc, peste tot unde te plimbai vedeai oameni în tricouri galbene care de la distanță păreau ca personajele din „Minions”, minioni simpatici care scandau plini de entuziasm numele țării.

La terase, în magazine, pe străzi, cetățeni ai altor nații ne salutau cu respect, ne arătau semnul victoriei sau al respectului, iar ospătarii cântau și râdeau împreună cu noi.

Românii de astăzi nu au mai furat din magazine, dar au furat inimile europenilor. Cine ar fi crezut asta acum 20-25 de ani? Așa cum spunea și selecționerul Edi Iordănescu, publicul român este deja campion european.

Am văzut în Germania România pe care o iubesc și pentru că acolo românii nu au mai scuipat semințe pe stradă, nu au mai aruncat mucurile de țigară pe jos, nu au mai umblat în bustul gol și în șlapi pe centrul orașului, nu au mai râgâit la masă după fiecare gură de bere și nu a vorbit zgomotos cu „video call” de pe terasă. România din Germania a fost România civilizată, România visată de mulți ani, România educată, cu șapte ani de acasă. România din Germania a fost cea care și-a respectat adversarul, cea care a închinat împreună cu ucraineanul, cu belgianul, cu slovacul și a petrecut cu olandezul, România din Germania a fost cea care nu a sărit la bătaie atunci când slovacul de lângă ea s-a ridicat zgomotos de pe scaunul alăturat ca să sărbătorească golul marcat de echipa sa… România din Germania a fost superbă din toate punctele de vedere.

Iar dacă vorbim despre manele, singura pe care am auzit-o pe acolo a fost „Made in Romanie”, o manea cântată cu mândrie chiar și de românii care nu îndrăgesc deloc acest gen muzical. Surpriza, sau poate nu chiar, a fost că turcii sărbătoreau victoriile pe aceleași ritmuri. Asta pentru că Calhanoglu a fost cel care a scos melodia lui Cercel de la naftalină.

M-am bucurat că în Germania nu am mai întâlnit România pesimistă, nu am mai întâlnit România care-și taie singură craca, care-și hulește echipa și jucătorii, care-și mușcă antrenorul și îi jignește pe cei care și-au dat sufletul pe teren, fie că a fost Stanciu, Hagi junior, Pușcaș sau Dennis Man, Drăgușin ori Drăguș. În Germania am întâlnit România optimistă, România care chiar a crezut că ne putem urca pe piscul fotbalistic al Europeni, care chiar a crezut că ne putem bate cu belgienii lui De Bruyne și Lukaku, sau că putem învinge Olanda lui Van Dijk, Depay sau Gakpo.

Am pierdut fotbalistic, dar am câștigat enorm la respectul de țară, la demnitate și la încrederea că putem depăși statutul de săracii Europei. România din Germania a fost bogată, bogată cu duhul, bogată în dragostea de țară, bogată în inima de român.

Iar imnul…, Doamneeee cum s-a auzit. De piatră să fi fost și nu avea cum să nu ți se facă pielea de găină.

Adevărata performanță a acestor băieți care au jucat optimile cu Olanda nu a fost neapărat calificarea din grupe după un singur meci bun din patru, marea lor performanță este că după mulți ani, după un sfert de veac de capete plecate, această echipă ne-a unit în cuget și simțiri, ne-a deșteptat, ne-a făcut să fim mândri că purtăm, oriunde în lume, aceste culori roșu, galben și albastru. Iar pentru toate astea își merită din plin supranumele de „generația de suflet”.

Iar cireașa pe tort a fost felul în care România a plecat de la Euro 2024. Acel vestiar lăsat lună-bec, acea scrisoare de suflet lăsată organizatorilor ne arată că România de astăzi poate să aibă clasă,  că România de astăzi este doar un motiv de mândrie, că sentimentul de apartenență la așa ceva este înălțător.

România, te iubesc!