Trăim cu toții într-o psihoză comună.

Fiecare dintre noi fără excepție, zilnic și fără întrerupere.

Cei care nu se conectează la Internet, poate ar mai avea o șansă, însă ei sunt puțini, prea tineri sau prea bătrâni să scape de psihozele caracteristice vârstelor de început și de sfârșit.

Ceilalți sunt fără șansă, virtualul care le inundă viața prin aparatele digitale interconectate îi adună  laolaltă în salonul imaginar al celor incurabili și fără scăpare.

Uite, acum, de exemplu, ne amenință balena albastră ucigașă.

Îi amenință înainte de toate pe adolescenții mai orientali așa, având în vedere că pericolul vine, ca de atâtea ori de altfel în istoria Europei, dinspre Est.

Din Rusia mai precis, autorul jocului online care îi conduce pe participanți în 50 de pași la sinucidere fiind arestat nu de mult, dar jocul rămâne în continuare online!

Nu pare prea logic, însă logica și bunul simț nu prea au ce căuta pe Internet.

Pe Facebook mișună teste de tot felul, de la cele de psihologie, logică și inteligență până la cele care îți vor spune numele omului care îți va schimba viața, culoarea care ți se potrivește, nemaivorbind de momentul în care vei deveni frumos, bogat și nemuritor.

Pe Facebook mișună și politicienii, democrația devine reală în această virtualitate, aici sunt egali cu toții, iar postările despre căcățelul cățelașului iubit și conjurația care explică ce ni se întâmplă de ne simțim atât folosiți și idioți au valoare identică, amestecându-se între rețete culinare și urări de bine la onomastică sau zile de naștere.

Rezultatul este catastrofal: anything goes, nimic nu este mai important ca orice altceva, valorile dispar în supa virtuală precum bucățile de carne suprafierte în ciorba comună de la serbarea câmpenească transformată în picnic sau, ca să se vadă câtă engleză știm, în barbecue.

Înotând cu toții în aceasta ciorbă virtuală, distincțiile se pierd în lipsa de miză a contactului virtual.

Țiriac declară că el, dacă e să aleagă între hoț și prost, alege hoțul, uitând să specifice că asta nu se referă la hoții care ar încerca pe bune să fure ceva de la el, marele om de afaceri.

Olguța Vasilescu crede că dacă dă și primește like-uri, poate să cuvânte și la ONU în engleză, de fapt în toate limbile posibile, în fond Google Translate este la îndemână peste tot.

Primarul Aradului urează succese echipei olimpice speciale a României, în trecere prin Arad, printr-o fotografie absolut nepotrivită pentru promovare, tinerii apărând că fac reclamă la o firmă de telefonie, în timp ce ei fac publicitate doar la cei care le-au sponsorizat deplasarea.

Desigur, n-are rost să ne întrebăm dacă printre ele este și Primăria Arad, din moment ce nu e în stare sa sponsorizeze nimic care nu-i folosește la întărirea imaginii și a puterii proprii a primarului.

Și psihoza ia proporții pe zi ce trece!

Noul buget al Aradului, votat în hohote de râs, este precum Moby Dick, balena aceea cu care se va scufunda la sfârșit în adâncuri căpitanul Ahab: îl vezi doar când vrea și primul om, în rest Dumnezeu cu mila.

Se vor restaura câteva clădiri, probabil pe motive de lobby și interese, cele de pe Bulevard și împrejurimi fiind lăsate la voia intemperiilor, tot mai multe afișe indicând pe Revoluției pericolul căderii de tencuială.

E foarte bine că se renovează clădirea de la Ghiba-Birta și Pedagogic, numai că aceste clădiri arată relativ bine și au fost îngrijite și renovate nu cu foarte multă vreme în urmă – fără să mai vorbim de clădirea teatrului, cu iluminat cu tot – dar bani pentru cea mai veche clădire din centru nu se găsesc nici acum, așa cum nu s-au găsit din varii motive nici în anii trecuți.

Da, vorbim de Casa Hirschl, de Teatrul Vechi care sunt lăsate să se prăbușească sub greutatea gravitației, în fond cine ar avea acolo interese sau măcar un interes cultural cât de cât.

Psihoza devenită normalitate naște adevărați monștrii pe care arădenii încep să-i alinte cuțu-cuțu, obișnuindu-se cu noul trend în care pisica nu mai prinde șoareci, iar câinii nu mai păzesc nici măcar propria lor cușcă.

Este așadar cât se poate de normal ca regenerarea urbană să înceapă cu garajele dintre blocuri în timp ce la intrarea dinspre Pecica clădirile industriale monumentale, adevărate nestemate ale Aradului industrial de pe vremuri – mă rog, înaintea naționalizării comuniste! – construite nu mult după Casa Hirschl, se prăbușesc și ele din cauza lipsei de gravitație din capul celor chemați să aibă grijă de lucruri.

Chestia asta cu regenerarea urbană ține loc de simptom al psihozei în țara politicienilor care vorbesc limbi de parcă ar fi fost votați toți la Rusalii sau în orașul politicienilor care se dau măreți până când nu sunt siguri de postul vizat.

Numai dacă ești sedat sau pe Internet poți vorbi fără să te apuce rușinea de regenerare urbană într-un oraș în care centrul se prăvale pe trotuar – bine că ascuns undeva între blocurile făcute pentru activiștii de partid de lângă Piață Mică se va ridica Arad Plaza, un adevărat simbol al orașului cum ne asigură investitorii! – iar dacă ieși de pe Bulevard asfaltul de pe străzi este exact ca pe vremea lui Ceaușescu, Centrul Vechi dispare încet-încet între construcțiile absolut mizerabile ale noilor investitori strategici în restaurante, pizerii și firme de fabricat hârtii și adeverințe.

În câțiva ani, dacă nu vine un doctor autentic care să aplice tratamentul salvator, Aradul, așa cum îl știam cu toții, ăștia care au petrecut ultima jumătate de secol pe aici, va dispărea fără urmă, precum o postare ratată de pe Internet.

Să vorbești acum de regenerare urbană la Arad e egal cu engleza și franceza Olguței de la ONU, e balena albastră fără nume a celor care își trăiesc viața bucurându-se că sinuciderea urmează doar după ce ai trecut de primele 49 de probe.

Sau să vorbesti în limbi cu Google Translate și să te imaginezi pătruns de Sfântul Duh…