În România, Justiția este independentă. Ne-o spune Constituția, ne-o repetă magistrații, ne-o amintesc asociațiile profesionale ale acestora ori de câte ori cineva îndrăznește să le critice activitatea.

În România, Justiția este, totodată, și justă. Ne-o spun, ori de câte ori este nevoie, chiar reprezentanții săi și, ori de câte ori au câștig de cauză prin prescripție, cei care au scăpat necondamnați și cu banii neluați. Cuminți fiind și lipsiți de apărare, noi, ceilalți, nu putem pune la îndoială că Justiția-i justă.

Sau putem?

Independența și dreptatea nu-s totuna. Independența Justiției este condiția necesară și obligatorie pentru asigurarea dreptății, dar nu este și o garanție a justeții actului de justiție. O Justiție independentă poate greși sau poate întârzia judecata.

Poate greși pentru că, nu-i așa?, oameni suntem. Și-apoi, recunoașterea posibilității de a greși este și motivul pentru care există și căi de atac – ordinare sau obișnuite, prin care sunt contestate hotărârile judecătorești nedefinitive (apel, recurs), și extraordinare, îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești definitive.

Cu întârzierea judecății este însă altceva. Poate părea ciudat, dar întârzierea judecății este mai gravă decât greșita judecată. Cum spuneam, greșeala poate fi îndreptată prin căile de atac, nu și întârzierea, mai ales dacă durează până când dreptatea nu mai folosește nimănui. Sau până la prescripție, deci până când nu se mai poate continua judecata.

Nu comitem o blasfemie și nici nu comitem un atac la independența justiției. Într-o democrație, orice putere trebuie să poată fi pusă sub semnul întrebării. Criticăm Parlamentul, criticăm Guvernul, criticăm Președintele. De ce ar fi Justiția singura putere pe care cetățeanul este chemat s-o trateze ca și cum ar fi o instituție infailibilă?

Cu atât mai mult cu cât există o instituție europeană – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) – care ne demonstrează, prin hotărârile sale, că și Justiția poate fi injustă.

Desigur, CEDO nu a condamnat niciodată Justiția românească, oricât de injuste i-au fost hotărârile. A condamnat România, în repetate rânduri, pentru încălcarea drepturilor fundamentale, inclusiv a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Iar când România este condamnată pentru asemenea încălcări, nu putem spune că independența Justiției garantează automat și dreptatea. Și nici că este infailibilă…

Dincolo de scopul dreptului – foarte simplu spus, de a duce vinovații în fața Justiției și de a-i sancționa – și sancțiunea are, la rândul ei, un rol preventiv general, menit să descurajeze pe cei care ar avea de gând să încalce legea, dar și să transmită societății un mesaj de încredere. Evident, încredere în Justiție, în dreapta ei judecată.

Cuvinte frumoase, care devin goale de conținut dacă judecata se prelungește dincolo de limitele normalului. Altfel spus, pentru ca scopul dreptului și al sancțiunii să se împlinească, între faptă și „răsplată” trebuie să rămână o limită temporală rezonabilă. În special în materie penală.

Vă mai amintiți de Mario, copilul de 15 ani ucis de alți trei minori? Crima a produs o emoție uriașă și multe discuții despre reducerea vârstei de la care minorii răspund penal, despre educație, familie și pedeapsă.

Viața luată a lui Mario și minciuna dreptății penale

Ce efect ar mai avea însă o condamnare definitivă pronunțată peste șapte, opt sau Dumnezeu mai știe câți ani? Cazul va fi uitat, mai ales că, între timp, vor apărea alte și alte cazuri de fapte penale comise de minori, chiar de minori sub 14 ani.

Atac cu o macetă într-un liceu din Pitești, la trei zile după cazul de la Bistrița

O pedeapsă pronunțată foarte târziu poate fi bine proporționată, ca raport între faptă și pedeapsă. Dar nu și dreaptă pentru victimă, pentru familie, pentru toți cei ce au aflat de faptă. O mare parte din funcția socială a judecății se pierde. Emoția produsă de faptă s-a stins după trecerea mai multor ani, memoria colectivă s-a pierdut, iar legătura dintre crimă și pedeapsă devine tot mai slabă, aproape inexistentă.

De aceea, judecata întârziată nu afectează numai victima și inculpatul. Afectează întreaga societate. Cât despre încrederea societății în Justiție și, în general, în tot ce reprezintă statul, nici nu mai are rost să vorbim. Și nu doar în cazuri de infracțiuni violente.

Câtă încredere în actul de justiție inspiră, bunăoară, cazul fostului primar Marian Vanghelie? Trimis în judecată în iulie 2015 într-un dosar de corupție, a fost condamnat, după șase ani!, la 11 ani și 8 luni de închisoare. Asta, în primă instanță, pentru că hotărârea definitivă a venit după alți patru ani, când pentru acuzația de luare de mită a intervenit prescripția, iar pentru acuzațiile de abuz în serviciu și spălare de bani, Vanghelie a fost pur și simplu achitat.

Nu știm cât de juste au fost aceste decizii, dar ne putem întreba pentru ce a avut nevoie Justiția noastră de 10 ani ca să constate că acuzatul Vanghelie trebuie achitat definitiv? Despre prescrierea dosarului de luare de mită nu are rost să întrebăm nimic.

Ajunge să știm că PSD împreună cu ALDE au fost partidele de la care au provenit inițiativele de reducere a termenelor de prescripție și că ÎCCJ a pus bomboana pe coliva prescripției când a stabilit că normele referitoare la întreruperea prescripției sunt de drept penal material, nu procesual, fiindu-le, așadar, aplicabilă legea penală mai favorabilă (Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, care poate fi citită AICI).

Sigur, modificarea reglementărilor privitoare la termenul de prescripție și la întreruperea acestui termen nu explică, singure, de ce un proces poate dura zece ani, dar este o parte importantă a problemei.

Justiția trece granița ce separă puterile statului și judecă propriile interese

Aceeași Justiție care poate avea nevoie de ani pentru a soluționa un dosar devine uneori extraordinar de grăbită când este chemată să intervină în zone aflate la granița care separă (sau ar trebui să separe) puterile statului.

Este de la sine înțeles că Justiția are dreptul să verifice legalitatea actelor partidelor politice. Legalitatea, nu și oportunitatea politică. Or, când sunt suspendate, în regim de extremă urgență, hotărâri ale conducerii unui partid, există suspiciuni rezonabile că efectul nu mai este juridic, ci politic.

Fapt care îndepărtează Justiția de condiția ei firească de arbitru, apropiind-o de rolul de jucător activ. Problemă mult mai vizibilă atunci când Justiția „și centrează, și dă cu capul”. Adică decide în chestiuni care o privesc direct, chiar cu depășirea atribuțiilor.

Este cunoscut litigiul pornit de ÎCCJ împotriva Guvernului privind plata unor drepturi salariale restante ale magistraților, în valoare totală de aproximativ cinci miliarde de lei. În acest litigiu, Justiția a declanșat litigiul și tot ea l-a judecat definitiv.

Pentru cei care, poate, nu cunosc cazul, să spunem că litigiul nu privea restanțele salariale, ci modalitatea de plată a acestora, magistrații solicitând plata lor integrală de îndată, stabilind și penalități pentru fiecare zi de întârziere.

Nu mai judecăm noi cazul și nici nu mai pomenim despre suspiciunea de imparțialitate. Nu vom aduce în discuție nici recenta hotărâre a CEDO privitoare la acest caz. Doar amintim că avem o Constituție care a statuat că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar Guvernul este autoritatea care elaborează proiectul bugetului pe care, după aprobarea lui de Parlament, îl pune în executare.

Justiția nu poate trece, în numele propriei independențe, peste independența celorlalte două autorități ale statului. Pentru că, dacă o face, nu mai putem vorbi despre independență, ci despre suveranitatea Justiției, ceea ce ar fi de neconceput într-un stat de drept.

Noi, toți cei care credem că un stat de drept nu poate exista fără o Justiție independentă, avem dreptul să pretindem ca Justiția să fie și dreaptă, responsabilă și ținută în limitele puterii pe care Constituția i-a încredințat-o.

Pentru că o Justiție dreaptă este ultimul apărător al cetățeanului împotriva abuzului Puterii. Or, o Justiție injustă poate deveni chiar ea Puterea de care se cuvine să fim apărați. Ceea ce ne-ar îndepărta de ideea statului de drept.