Ediția de anul acesta a Szigetului a început marți, 11 august, după ce mai începuse de câteva ori – odată cu întoarcerea echipei lui Gerendai s-a întors și tradiția zilelor tematice de „pre festival”, când insula funcționează cu regim redus: organizatorii fac un ban, în timp ce echipele de construcții și logistică fac ultimele finisări la locațiile care nu sunt încă deschise.

Semnele premergătoare nu au fost cele mai bune: arșița și seceta fără precedent care s-au abătut asupra capitalei maghiare au secătuit resursele energetice, dar și cele de energie fizică a localnicilor. Pe terasele din centru, în prima săptămână din august, oamenii își sorbeau berile călduțe pe la miezul nopții, la 30 de grade, cu fețele disperate ale unor marinari de-ai lui Odiseu, uitați pe o insulă pustie și fierbinte, blestemați de zei să piară prin evaporare. Centrala atomică de la Paks, asemeni celei de la Cernavodă, lucra la regim redus, datorită scăderii dramatice a nivelului Dunării. Prin apa de o culoare din ce în ce mai suspectă se profilau schelete de vechi poduri distruse, ambarcațiuni scufundate, sau chiar mamuți. În zona insulei Óbudai, nivelul apei era atât de scăzut, încât niște băieți mai descurcăreți au reușit să treacă pe jos. S-au și filmat, desigur, și au sugerat pe social media că nu ar fi foarte greu să intri pe teritoriul festivalului prin această metodă, fără bilet. Organizatorii au reacționat imediat, chiar prin persoana CEO-ului Tamás Kádár, care a rugat publicul să nu se hazardeze. Albia Dunării se poate adânci abrupt, iar zona care se poate accesa pe jos este una de păduri galerie, protejate de lege, și despărțite de zona propriu-zisă a festivalului de garduri monitorizate în permanență de serviciul de securitate.

Foto: Iulia Notaros

Colac peste pupăză, în weekendul de deschidere, la stația de metrou Kossuth, situată ultracentral, lângă Parlament, a apărut un porc mistreț, al cărui traseu rămâne un mister pentru autorități. Apocalipsa, ce mai, ne mai lipseau doar lăcustele. Sau DJ Oti, care a concertat pe Sziget sâmbătă, o zi căreia nimeni nu s-a sinchisit să-i atribuie un număr. Personaj creat de starul de radio și televiziune Balázs Sebestyén, DJ Oti este o metisare autohtonă de Borat și Zoolander, muzica fiind un aspect aproape neglijabil. Depinzând cum privești proiectul, DJ Oti poate fi o glumiță meta la starea actuală a lumii, sau ultimul cui în sicriul civilizației. Muzica, după cum spuneam, se pierde în stufăriș: duminică internetul a vuit cu știri despre cum mai multor tinere li s-au pus stupefiante în băuturi. Așa ceva numai la DJ Oti se poate întâmpla – au strigat detractorii lui Sebestyén. Toți szitizenii sunt niște drogați, a strigat tanti Marika, care e supărată că e prea multă lume pe trenul suburban în perioada asta, si fetele poartă tanga și paiete.

Ca norocul, ziua de duminică, deja numerotată, minus 1, a adus definiția unui program duminical de familie: numeroși artiști de succes, din mai multe generații, au interpretat și reinterpretat melodiile legendarului János Bródy, membru al formațiilor Illés și Fonográf, și unul dintre cei mai importanți compozitori ai scenei maghiare contemporane, care împlinește 80 de ani.  Ziua zero, de luni, a continuat trendul de recucerire a publicului local, din ce în ce mai neglijat de organizatorii străini în anii precedenți. Echipa lui Gerendai a căutat printre relațiile lor de nădejde, multe construite la vremea lor de regretatul Dan Panaitescu, și a scos trei ași din căciulă. Trupe la care, pe vremuri, oftam spunând: iarăși ei, au devenit emblemele unei epoci romantice a insulei, când berea era ieftină, langoșul uleios dar bun, praful mai puțin praf și soarele mai puțin fierbinte.

Goran Bregovic. Foto: Iulia Notaros

L-am revăzut deci pe Goran Bregović, în același costum alb, reciclând aceleași melodii balcanice. Cu același aplomb dintotdeauna ne-a informat că are melodii noi. Nu sunt noi, Gorane, le știau și bunicii, dar puțin ne pasă. Cronicara admite fără rușine că la „Ederlezi” au dat-o puțin lacrimile, vocea superbă a Lyudmila Radkova nedând niciun semn că ar fi afectată de trecerea anilor, pare și acum o voce venită de dincolo de timp și spațiu, din străfundul Balcanilor de dinainte de istorie. Au urmat două concerte impecabile ale unor veterani care au adus pe insulă exact ceea ce li s-a cerut, nostalgie făcută cu profesionalism: Morcheeba și Faithless. Un domn grizonat îi explica răbdător fiicei cu căști roz cu ponei că tanti cu rochie foarte frumoasă nu este Morcheeba, trupa se cheamă Morcheeba.

Morcheeba. Foto: Iulia Notaros

Skye, tanti cu rochie frumoasă, a fost impecabilă în pofida unui ghips pe un picior, asortat cu un pantof cu toc pe celălalt.

Eu nu cred în Faithless fără Maxi Jazz, mi-am spus, dar s-a dovedit că uneori o trupă poate – și trebuie – să continue atunci când un membru dispare. Când tot publicul a cântat, până la răgușire, „God is a DJ” nu puteai să nu te gândești că Maxi ne privește din lumea de dincolo și îi place ceea ce vede și aude.

Faithless. Foto: Kuntay Bahtiyar

Publicul a avut de altfel exact demografia curtată de organizatori. Generația numită în termeni anglo-saxoni „millennials”, veniți de multe ori cu copiii (și căței), primii care au putut gusta pe deplin lumea festivalurilor în Europa de Est, și despre care mulți credeau că se vor lăsa la un moment dat de viciu, dar ei continuă să rămână pe baricade, în pofida șalelor și a genunchilor care mai degrabă i-ar trimite la fizioterapie. Un amic venit în special pentru Faithless povestea cum, lăsați la vatră în mai 1993, după stagiul militar încă obligatoriu, grupul lui de prieteni a venit cu ideea de a merge la treaba ciudată care se organiza, pentru prima oară, pe insula Óbudai, unde băutura va fi ieftină și cazarea gratis. Treaba ciudată era Diáksziget. Cazarea e încă gratis, despre beri mai bine să nu vorbim, poate doar atât cât să menționăm, din nou, că Szigetul este totuși un produs al timpurilor sale, și nu este cu nimic mai scump decât barurile și restaurantele din centrul Budapestei.

O altă veste bună adusă de revenirea echipei lui Gerendai este că a reînflorit și dorința de a consolida festivalul ca un eveniment regional, prin reprezentanțe locale. Una dintre primele țări care a revenit la vechiul model este România. Numărul szitizenilor români pare să fi crescut deja anul acesta (măsurătoare „urechiometrică” pentru moment), fapt facilitat și de faptul că Szigetul nu se suprapune cu Untold. Sperăm ca tendința să continue și în anii următori, și România să fie reprezentată mai puternic și la biroul de presă, unde, o spunem în șoaptă, Special Arad rămăsese cam ultimul mohican în anii anteriori.

Ca szitizen bătrân – vroiam să zic vechi – ce se respectă, m-am lungit la zilele nostalgice, și abia am menționat, concret, prima zi.

Poate și pentru-că cei doi headlineri (concertele au fost separate, dar producțiile au venit la pachet), Zara Larsson și sombr (așa, cu litere mici, dar măcar nu are accente scandinave inutile) mi se par o supă bunicică, dar reîncălzită.

Zara Larsson. Foto: Kuntay Bahtiyar

Zara e o divă blondă cu melodii din fabrica suedeză de pop infernal de catchy, căreia îi place să fie ridicată de dansatoarele ei în „poziția delfin”, și are un fan base alcătuit din femei tinere, comunitatea LGBTQ, și, probabil, yoghini și acrobați. sombr e un băiat firav, care din motive misterioase s-a luat la concurs de flotări cu una dintre dansatoarele Zarei, și care visează că atunci când va fi mare, va fi David Bowie. Potențialul există, dar, pentru moment, nu are destule melodii puternice pentru un show de 90 de minute.

sombr. Foto: Kuntay Bahtiyar

Cea mai puternică impresie din ambele showuri mi-a lăsat-o melodia de deschidere a Zarei – o coreografie de intrare pe hitul „Mizu” (un fel de variantă maghiară a c f pentru ce faci) al lui Fluor Tomi, gest apreciat de publicul maghiar, si probabil de Tomi însuși, prezent mai pe seară pe scenă la showul lui Lil Frakk. Dacă o cunoașteți, bine. Dacă nu, ascultați-o pe risc propriu. Peste câteva zile poate vă veți trezi spălând vasele și fredonând mizu, mizu, mizu…

Lil Frakk. Foto: Kuntay Bahtiyar

Un aspect interesant al Szigetului de anul acesta a fost lipsa de încrâncenare adusă de schimbarea peisajului politic maghiar în primăvară. Insula Libertății într-o țară liberă, ce să strigăm acum, a zis un bărbat de lângă mine, când nu mai are sens să strigăm „mocskos Fidesz”. Lambrini Girls, o trupă de punk din Marea Britanie, ne-au sugerat că trebuie să strigăm în continuare, pentru-că oamenii tind să uite.

Lambrini Girls. Foto: Kuntay Bahtiyar

Sârbii de la KoiKoi ne-au amintit că în alte țări, lupta continuă. Nici ele nu trebuie uitate. Kim Dracula, un australian în costum pseudo-militar răcnind din toți bojocii apoi trecând, neșteptat, la elemente de jazz ne-a amintit că muzica rămâne un mediu perfect de a ne scoate din inerție.

KoiKoi. Foto: Iulia Notaros

Kim Dracula. Foto: Iulia Notaros

Pe final, un sfat din categoria „life hacks”:

dacă vreți să vă faceți instant zeci de prieteni și dușmani noi, și să aflați părerea unor străini despre Palestina, capitalism, corupție, extratereștrii, dieta vegană, apartenența geografică a insulelor Malvine și pectoralii lui Cristiano Ronaldo, mergeți la un festival în tricoul Argentinei. Nu veți fi niciun moment singuri.