Statul este puternic nu (doar) pentru că deține controlul absolut asupra instituțiilor de forță. Statul este puternic (și) pentru că deține controlul absolut asupra instrumentelor de reglare a raporturilor de putere cu orice altă parte a societății, unul dintre aceste instrumente fiind schimbarea poziției, a atitudinii față de o anumită situație, în funcție de interes.

Probabil așa a fost încă de la primele forme de organizare a statului, în Sumer și în Egiptul Antic. Oricum, la noi cel puțin, nu s-a schimbat mare lucru în ultimii, să zicem, 80 de ani, puterea statului a rămas la fel de mare ca în vremea în care eram conduși de comuniști.

Poate vă mai amintiți, unii din experiența trăită aievea, alții din lecturi, de „Afacerea Meditația Transcendentală” de la începutul anilor ’80, adusă la cunoștința cetățenilor, în 1982, printr-un articol-denunț, sub titlul „Pavajul cu intenții bune”, apărut în revista lunară „Pentru Patrie”, editată de Ministerul Afacerilor Interne.

Foarte pe scurt, această „afacere” a fost, de fapt, una dintre cele mai mari epurări ale intelectualității române din ultimul deceniu al regimului comunist. Sute de persoane – profesori universitari, cercetători, medici, psihologi, artiști și funcționari de rang înalt – au fost sancționate profesional și puse să facă munci necalificate, pentru simplul fapt că participaseră la cursuri de meditație transcendentală, cursuri care, culmea, funcționaseră inițial cu aprobarea instituțiilor ale statului.

Mai mult, statul a aprobat chiar ca timp de câteva luni să se desfășoare un experiment oficial de meditație transcendentală, la care, normal, a fost infiltrat și un ofițer de Securitate pentru a culege informații și a raporta. Apoi, statul și-a schimbat părerile și a urmat represiunea împotriva „periculoșilor” intelectuali.

Statul are memoria foarte scurtă când vine vorba despre propriile responsabilități

Nu am acces la dosarul „afacerii azilelor groazei” din Bihor, nu sunt nici procuror, nici judecător, deci nu știu dacă Viorel Pașca, administratorul „afacerii” este vinovat sau nu. Dar, la fel ca orice persoană neimplicată în caz, am putut observa cum statul actual are același modus operandi ca statul din anii ’80. Inclusiv ținerea sub tăcere a instituțiilor statului implicate și care au permis desfășurarea activității considerate ulterior ilegale și chiar infiltrarea ofițerului sub acoperire. Doar că acum, dușmanii nu mai sunt intelectualii. Cel puțin deocamdată…

Acest caz a împărțit iarăși societatea românească în două tabere „beligerante”, care judecă, stabilesc vinovății și răspândesc informații (toate, extrem de „sigure”), deși DIICOT, instituție care reprezintă statul în acest caz, nu știm să fi făcut (după „desantul televizat” corespunzător) prea multe conferințe de presă în care să comunice, oficial, datele relevante despre caz. Sigur, cele ce pot fi comunicate, în condițiile în care, se știe, dosarele de cercetare și urmărire penală nu sunt publice.

Mai ales că presa a publicat o serie de date, din dosar sau „din surse”, iar DIICOT sau o altă instituție care reprezintă statul și are acces la dosar ar fi trebuit să lămurească public atât sursele acelor informații, cât și să comunice informațiile adevărate.

Informațiile vehiculate în spațiul public nu sunt de natură să transmită prea multă încredere în Justiție, în general. Dimpotrivă. Or, magistrații ar trebui să știe că actul de justiție nu înseamnă doar aflarea adevărului (o treabă, oricum, foarte grea!), ci și încredere în actul de justiție.

37 de pacienți din azilele din Bihor au ajuns la Arad. Autoritățile arădene au trimis, de-a lungul anilor, beneficiari în casele lui Viorel Pașca

Așa însă, dezbaterea publică a amestecat aproape toate planurile acestui caz. Procesul penal, procesul mediatic și procesul politic s-au suprapus până la confuzie iar de aici, multe teorii și suspiciuni. De aceea, poate că ar fi util să le despărțim noi, dacă organele judiciare nu știu decât să se plângă de „atacuri la independența jutiției”.

Așadar, a existat sau nu o faptă penală? Aceasta este singura întrebare la care trebuie să răspundă instanța. Numai instanța, care va trebui să se pronunțe și asupra complicității sau, poate, a coautoratului unor instituții ale statului.

Celelalte întrebări privesc însă statul

Cum a fost posibil să funcționeze un sistem – timp de 17 ani, potrivit anchetatorilor – fără ca instituțiile statului să-l oprească, să-l reglementeze și, eventual, să-l ajute să intre în legalitate sau să îl înlocuiască prin propriile servicii sociale?

Apoi, dacă ministere, autorități locale, direcții de asistență socială, spitale sau alte instituții de stat au cunoscut existența acestor centre, le-au controlat activitatea sau chiar le-au trimis persoane aflate în dificultăți, unde începe și unde se termină răspunderea lor? De ce organele judiciare vorbesc aproape exclusiv despre răspunderea unui privat și aproape deloc despre răspunderea instituțională, răspunderea pe care o are statul?

De ce nu a creat statul o alternativă legală pentru oamenii pe care Viorel Pașca îi primea (persoane fără adăpost, fără aparținători, unii fără niciun venit etc.)?

Instituțiile statului nu au doar atribuții de control, ci și de reglementare în domeniile în care activează.

Or, în ce privește azilele sau centrele rezidențiale pentru persoane vulnerabile, pare să fi funcționat doar controlul de formă, în paralel cu refuzul de a autoriza, pe motiv de neîndeplinire a standardelor. Care, trebuie spus, erau și încă sunt atât de ridicate încât nici măcar statul nu le-a putut respecta în propriile sale centre de acest fel.

Pe de o parte, îndeplinirea acestor standarde ar ridica mult cheltuielile de înființare, iar pe de alta, ar reduce accesul foarte multor români, câtâ vreme un loc într-un asemenea centru poate ajunge la șase sau șapte mii de lei lunar. Câți își pot permite asemenea costuri?

Sigur, la asemenea întrebări statul răspunde birocratic, sec și inflexibil că un centru care nu îndeplinește standardele nu poate fi autorizat, că așa-i legea și așa mai departe. Doar că aceiași funcționari ai statului ar trebui să se preocupe de o alternativă legală la „azilele de lux” pe care nu și le pot permite decât foarte puțini români.

Este cât se poate de evident că nevoia socială nu dispare printr-o interdicție. Iar dacă statul nu oferă soluții, ele apar, inevitabil, în afara sistemului și scot în evidență faptul că statul are responsabilitatea, nu doar de a aviza, controla și sancționa, ci și de a construi un cadru legal adaptat realității sociale.

Statul român trebuie să adopte cât mai rapid un sistem diferențiat de servicii rezidențiale. Poate, după modelul industriei hoteliere care, se știe, nu funcționează doar cu hoteluri care îndeplinesc condițiile de clasificare 5 Stele Deluxe, ca Burj al Arab. Sigur, ar fi extraordinar să ne putem bucura de un astfel de confort, dar câți ni l-am putea permite financiar și, mai ales, câte hoteluri sau spații de cazare ar rezista în astfel de condiții?

Principiul nivelurilor diferite de calitate a serviciilor ar trebui aplicat și la autorizarea centrelor sociale. Desigur, toate vor trebui obligate să respecte niște standarde minime privind demnitatea, alimentația, igiena și siguranța beneficiarilor. dar adaptate și la posibilitățile reale ale celor care au nevoie de ele. Din păcate, nu toți ne putem permite vacanțe în Dubai, la Burj al Arab.

                                   (Sursa foto: wikipedia.org)

Orice birocrat trebuie să știe că demnitatea umană nu este negociabilă. Totodată, cei care lucrează în domeniul asistenței sociale trebuie să știe în plus că, dincolo de birocrația autorizării, accesul la protecție socială nu poate fi condiționat de posibilitatea de a plăti servicii pe care majoritatea beneficiarilor nu și le permit.

Pe de altă parte, poate „cazul Pașca” este un bun prilej pentru a regândi statutul juridic al activităților caritabile, care ar trebui să se bucure de un regim juridic distinct, adaptat specificului ei și nu tratate ca o activități comerciale.

Nu putem ști acum ce se va întâmpla cu Viorel Pașca și casele sale sociale. Poate va fi condamnat, poate va fi achitat, depinde ce interese va avea pe mai departe statul.

Însă, indiferent de verdict, rămâne problema de fond a răspunderii pentru eșecul politicii sociale care a făcut posibil ca un privat să suplinească, timp de aproape două decenii, un sistem public incapabil să ofere soluții.