Există momente tulburătoare în care o societate se rupe în două și devine un fel de fiord. Încetează să mai fie o comunitate și rămâne doar o aglomerare de oameni cu domiciliul în același spațiu. Societatea se rupe „în două” pur și simplu, lăsând la vedere două maluri abrupte, iar între ele, o apă adâncă, rece, înfricoșător de liniștită. Ca un fiord norvegian.

Astfel de momente nu se întâmplă brusc. Fracturile sociale nu sunt cataclisme geologice sau seismice. „Nașterea” unui fiord social nu reprezintă urmarea unor explozii, nici nu este acompaniată de sirene sau declarații oficiale care să anunțe evenimentul, ca la arestările televizate. Procesul este lent, insesizabil, ca un furt organizat din bugetul unei construcții publice: săpăm la proiect, săpăm la licitații și la materiale, săpăm la verificare și în final construcția iese ondulată. Dar nu-i problemă, rezolvă partidul.

Geografic, am rămas aproape, suntem vecini, dar sufletește suntem îndepărtați cum n-am fost niciodată. Trăim unii lângă alții, dar suntem tot mai puțin împreună. Între noi s-a căscat un hău, s-a format un fiord social, cultural, religios, politic, cu maluri abrupte, aproape imposibil de escaladat, despărțite de o apă adâncă, rece, rea, periculoasă. Poate, totuși, ideea că apa-i rea și periculoasă este doar o manipulare, ca multe altele, care să ne alunge curajul de a încerca s-o traversăm…

Cineva precis are tot interesul ca acest fiord să rămână așa cum e, rău și înfricoșător

Recent câștigător al marelui premiu al Festivalului de la Cannes, Palme D’ore, filmul Fjord – Fiord pentru cei mai riguroși în lupta cu „amestecarea” limbilor – este o metaforă a unei povești tipic românești, devenită pretext pentru un act artistic remarcabil. E drept, povestea pare a avea ca personaj negativ o instituție a statului norvegian, nu român. În același timp însă, este (și) despre noi, cei ce suntem marea familie a societății românești.

Cristian Mungiu, regizorul și scenaristul filmului, a spus că povestea tristă a familiei Bodnariu a fost doar sursa de inspirație pentru scrierea scenariului, care nu și-a propus să respecte fidel derularea cazului. Adică, povestea este doar un pretext, deși, Fjord pare genul de film care va rămâne în istorie în primul rând pentru poveste.

Apoi însă, pentru celelalte povești despre care „vorbește” filmul – răcirea relațiilor umane, incapacitatea societăților moderne de a privi omul înaintea etichetei sale ideologice, culturale sau religioase, teme cu rezonanță aparte pentru noi.

Cristian Mungiu, din nou în istoria Cannes-ului. Palme d’Or pentru filmul „Fjord”

Mulți au revăzut în tema filmului drama familiei româno-norvegiene Bodnariu, căreia autoritățile din Norvegia i-au luat copiii în 2015. Acesta a fost unul dintre puținele momente din ultimii ani în care societatea românească părea mai unită ca oricând. Mii de oameni au protestat în țară și în diaspora. Oameni care nu aveau aceeași religie cu a soților Bodnariu, care nu erau uniți de aceeași orientare politică sau viziune despre lume au simțit instinctiv că această dramă umană care nu putea fi ignorată. Și au reacționat.

Soții Bodnariu, cei care au trăit cu adevărat drama din 2015

(sursa: antena3.ro)

Și totuși, chiar de-atunci s-a văzut și ruptura. În timp ce mulți au reacționat cu empatie și solidaritate, alții au privit cazul prin filtrul suspiciunii și al delimitării ideologice și religioase. Aproape imediat au apărut etichetele de „sectari” sau „fundamentaliști”, de „sigur ascund ceva” sau „Norvegia nu ia copii fără motiv”.

Tot atunci au apărut și teoriile conspiraționiste conform cărora, în spatele campaniei de susținere a familiei Bodnariu ar fi, de fapt, rușii – idee lansată chiar de sora mai mare a regizorului Cristian Mungiu.

Nu că rușii nu ar fi în spatele unor campanii de discreditare a tot ce nu-i rusesc sau controlat de ruși, dar nu era cel mai potrivit moment pentru astfel de remarci sau „analize”.

Sunt de înțeles și motivele temeinice – rigoarea dogmatică, continuitatea tradiției etc. – care au determinat BOR să nu recunoască multe culte („secte”), dar în astfel de cazuri, spiritul creștin (adică, felul de a gândi, simți și acționa inspirat de învățătura și modelul lui Iisus Hristos.) trebuie să prevaleze. De ambele părți.

Doar că, în loc de acest spirit, s-a văzut cât de mult a coborât nivelul nostru moral ca societate. Am ajuns să nu vedem întâi suferința, ci locul pe care îl ocupă în societate omul care suferă. Dacă este „de-al nostru”, compasiunea vine firesc. Dacă este „din tabăra cealaltă”, empatia devine ezitantă, condiționată sau chiar absentă.

De parcă apartenența religioasă, culturală sau politică ar decide câtă umanitate merită cineva. Tristă falie s-a căscat între noi și umanitate, trist și înfiorător fiord de dezumanizare.

Un copil despărțit de părinți ar trebui să provoace aceeași emoție indiferent dacă familia este ortodoxă, penticostală, de orice altă confesiune sau chiar atee. Suferința nu ar trebui filtrată ideologic. Durerea nu ar trebui să aibă carnet de partid sau dovadă de apartenență la o anumită doctrină.

Poate și mai trist este că în timp ce pentru un caz precum cel al familiei Bodnariu am fost capabili să ne mobilizăm, pentru alte tragedii, care implică abuzuri asupra copiilor, de exemplu, reacția societății este mult mai slabă, mai scurtă și adesea aproape absentă.

Copii maltratați în centre de plasament, minori abuzați în familii, cazuri de violență domestică ignorate ani întregi. Copii care trăiesc în sărăcie extremă, umilință și abandon emoțional, în timp ce instituțiile statului mimează controlul și protecția. În astfel de cazuri, solidaritatea nu mai vine în valuri, nu mai vedem proteste sau mobilizare colectivă. Din diverse motive, societatea nu se mai conectează moral la astfel de cazuri.

Poate pentru că în aceste cazuri, dușmanul nu mai este extern și nu se mai poate da vina pe „alții”. Scoase prea mult la lumină, aceste cazuri ar putea arăta că vinovații sunt în instituții și în administrație (supuse politic), în nepăsarea funcționarilor (controlați politic), în tăcerea comunităților și, uneori, chiar în indiferența noastră colectivă.

Selectivitatea empatiei „creștine” este una dintre marile drame morale ale României contemporane. Ne revoltă anumite suferințe, le ignorăm pe celelalte. Ne mobilizăm pentru cauze care ne confirmă convingerile și opțiunile, dar devenim indiferenți când nenorocirea lovește dincolo de acestea. Am ajuns să nu mai vedem oamenii, doar taberele.

Evident, politica a amplificat enorm această stare (poate chiar a generat-o!). Lupta politică nu mai este de mult o confruntare de idei sau de proiecte. A devenit un conflict emoțional și identitar. Adversarul este rău prin definiție, deci este „dușmanul”. Și, treptat, această logică a contaminat întreaga societate.

Într-o societate normală, politica ar trebui, moral, să se subordoneze umanității. Doar că realitatea ne arată instituții, presupuse a fi repere de moralitate, intrate în subordinea politicului. Un rău imens care, în timp, a făcut și va mai face ravagii în societate, apariția amintitului fiord fiind doar una dintre urmări. Fiord cu maluri abrupte și o apă rece, rea și primejdioasă care le desparte.

Fiord norvegian (sursa: Raul Ling, pexels.com)

Și totuși, redescoperirea ideii de omenie poate construi punți peste asemenea ape reci. Nu ca slogan sentimental, ci ca reflex social. Ca limită morală sub care nu avem voie să coborâm, indiferent cât de înverșunată ar deveni lupta politică sau culturală.

Un popor nu înseamnă doar vecinătăți, instituții sau aceeași limbă și nu este definit doar de istorie, teritoriu sau simboluri naționale, ci de capacitatea oamenilor de a rămâne uniți în fața durerii și umani unii cu alții chiar când gândesc diferit. Și nu avem voie, noi, ca popor, să ne pierdem definitiv această capacitate, doar pentru că o clasă politică ne vrea despărțiți de un fiord.