Realitatea prezentă ne arată că suveranismul, anti-europenismul, anti-globalismul și extremismul au băgat în sperieți clasa politică din România și chiar din întreaga Europă aș spune. Și nu doar clasa politică, ci și „clasa” celor care au trăit în ultimii aproape 20 de ani visul împlinit al apartenenței depline la Uniunea Europeană și NATO.

De ce am ajuns aici? Unde, cine și cum a greșit?

Dincolo de întrebări și dezamăgire sau chiar teamă, se cuvine să privim cu maturitate această problemă. Cel mai comod ne-ar fi să intrăm în „corul” celor care susțin că mesajele suveraniste au succes pentru că se adresează unor oameni mai puțin pregătiți, mai puțin educați, incapabili să înțeleagă mesaje mai elaborate, cum sunt cele transmise de „partidele serioase”, pro-occidentale.

Doar că o asemenea abordare a problemei ar fi simplistă până aproape de neadevăr.

Înainte de toate, să spunem că nu toate mesajele suveraniste sunt simpliste. Mai mult, unele sunt cât se poate de juste. Principial, orice stat are dreptul să discute câtă suveranitate cedează, ce industrii protejează, cum își păstrează identitatea sau cum își apără interesele economice. Evident, bine ar fi (fost) ca astfel de probleme să se discute înainte de semnarea Tratatului de aderare, nu după 20 de ani.

Totodată, înainte de a acuza apartenența noastră la UE și NATO, bine ar fi ca partidele sau politicienii care au îmbrățișat suveranismul să analizeze responsabil și obiectiv situația concretă a țării. România nu este cine știe ce mare putere economică sau militară, nu este mare jucător pe piața energetică mondială astfel că securitatea și dezvoltarea noastră din ultimele două decenii sunt profund legate de Uniunea Europeană, NATO, în general de integrarea occidentală.

Asta nu înseamnă că UE sau NATO sunt perfecte. Sau comis greșeli atât la nivelul UE – unele pomenite și de președintele Nicușor Dan în alocuțiunea de Ziua Europei (ce prost și-a ales momentul pentru a fi critic!) – cât și al NATO care, de la realegerea lui Donald Trump, s-a dovedit a fi vulnerabilă în fața ambițiilor unui singur om.

Problema, din perspectiva României apare însă atunci când suveranismul devine anti-occidental (care este „dușmanul nostru”), când susține desprinderea strategică de occident sau când instituțiile occidentale sunt culpabilizate. Pentru că un astfel de discurs fragilizează și mai mult poziția geopolitică a României.

Suveranismul, ca discurs și atitudine poate fi însă mult mai periculos în plan intern, când generează neîncredere în instituții (oricum nu foarte populare) și polarizare emoțională puternică, generatoare de violență socială. Or, din tot ce se vede acum în societate și din reacțiile partidelor asumat suveraniste, se pare că au urmărit distrugerea încrederii în instituții și distrugerea coeziunii societății.

Și totuși, cum am ajuns aici? Pentru că niciun curent politic ca suveranismul nu apare din neant.

El crește întotdeauna într-un teren pregătit anterior de greșeli, rupturi și frustrări acumulate. Teren pregătit de partidele considerate tradiționale care au o mare responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă astăzi. Evident, nu putem spune că ar fi dorit să încurajeze și chiar să ajute aceste curente să crească (poate cu o excepție). Dar au făcut-o, involuntar, prin felul în care au ajuns să comunice, să guverneze și, mai ales, să se raporteze la cetățeni.

Fostul președinte Iohannis a intuit destul de repede pericolul pe care-l reprezintă suveranismul. Doar că nu a înțeles aproape deloc cauzele fenomenului și, prin urmare, nici a putut reacționa corect.

Exact ca în pandemie, a confundat comunicarea cu transmiterea de ordine. Să ne amintim că în pandemie nu ni se explica nimic din ce se întâmpla, ni se transmiteau doar niște comunicate reci și birocratice. Practic, instituțiile statului nu dialogau cu oamenii, ci le transmitea directive.

Într-o situație de criză profundă, statul condus de Iohannis nu era interesat de încrederea populației, ci de ordine, de supunere oarbă. Cine punea întrebări devenea suspect. Cine avea nelămuriri era privit cu iritare. Cetățeanul trebuia doar să execute, nu să înțeleagă. Iar de aici nu a mai fost decât un pas până la teoriile conspiraționiste.

Aceeași eroare s-a repetat și în plan politic și social. În timp ce o parte importantă a populației era preocupată de scăderea nivelului de trai, de nesiguranță sau de criză, discursul oficial devenea tot mai artificial, plin de cuvinte și idei greu de asimilat, menite parcă să ne facă să uităm de „simplitatea” traiului tot mai greu.

Așa ne-au intrat în viață reziliența, predictibilitatea și sustenabilitatea, buna guvernanță, ecosistemele instituționale și provocările emergente.

Nu că aceste concepte ar fi greșite în sine – poate chiar sunt folositoare în economie sau în administrație. Doar că atunci când politica începe să vorbească aproape exclusiv „păsărește” cetățeanul se repliază. Și este dreptul lui să răspundă în acest fel la aroganța elitistă a puterii – pentru cetățean, factura la energie nu este „o provocare energetică”, ci frica pentru ziua de mâine.

Aici s-a produs ruptura între clasa politică conducătoare și cetățean, iar reacția partidelor tradiționale a fost să se izoleze și mai mult în lumea lor privilegiată, tehnocrată, birocratică și profund arogantă. Aroganță de ton, de atitudine, de limbaj.

În mintea lor, suveranismul sau orice alt pericol trece de la sine dacă ei nu-l mai văd.

Și atunci au intervenit partidele populist-suveraniste care au înțeles ceea ce adversarii lor au ignorat, anume că oamenii nu votează economic sau rațional. Votează mai degrabă emoțional, identitar și simbolic. Votează pe cei pe care-i simt de-ai lor, care le vorbesc simplu și direct, chiar și atunci când simplifică sau deformează realitatea.

În timp ce discursul oficial vorbea despre „reziliență” sau despre „arhitecturi instituționale”, suveraniștii spuneau „știm că nu vă mai ajung banii”, „știm că nu le pasă de voi”.

Când au înțeles că mesajul lor prinde la tot mai mulți cetățeni, suveraniștii au plusat, au început și ei să exagereze, să mintă, să facă „marketing politic”. Nu mai conta însă. Oamenii apreciau chiar și minciunile pentru că mesajul, chiar mincinos, era imediat inteligibil, nu aveau nevoie de dicționar administrativ ca să-l înțeleagă.

Or, iată că în politică acest tip de mesaj s-a dovedit a fi o formă de putere în creștere (emergentă, pentru elitiști). În acest moment, nimeni nu mai simte niciun pericol, nu mai există manipulare, conspiraționism și radicalizare. Nici măcar România reală nu mai există. Le ajunge acea Românie suverană, care învingea imperiile în filme artistice, care nu avea datorii, care avea voievozi la conducere și poporul era la putere…

Nu mai contează că în viața reală România nu își permite luxul destabilizării instituționale și al izolării geopolitice, că pentru România, apartenența la Uniunea Europeană și NATO rămâne fundamentală. Contează doar că, în sfârșit, înțeleg ce vor acești politicieni noi (mă rog, noi să fie). Ei pot jura că înțeleg suveranismul și le place.

Adevăratul examen suveranist va fi cel al exercitării actului de guvernare – moment ce va veni mai devreme sau mai târziu. Atunci vom afla cu toții fie o rețetă inovativă de succes economic, fie o nouă și monumentală minciună.

Poate vom vedea cum se poate restabili echilibrul bugetar și cum se poate instaura echitatea socială (printr-o lege a salarizării care să mulțumească pe toată lumea, dar și o lege a pensiilor care să elimine privilegiile), cum se va elimina minciuna din politică și administrație, cum se pot pune în funcțiune și rentabiliza minele și fabricile închise de alții și așa mai departe.

Desigur, toate astea, fără să fie afectat în vreun fel nivelul de trai, fără taxe mărite, fără concedieri și alte bolojisme.

Dar dacă toate acestea se vor dovedi a fi doar „marketing politic”, guvernarea va fi cântecul de lebădă al suveranismului.

Întrebarea de final este însă pentru partidele pro-europene: cât înțeleg din greșelile pe care le-au făcut? Tare mă tem că nu înțeleg nimic. Caz în care, situația cu adevărat dramatică va fi după eventualul eșec al guvernării suveraniste, când românii vor avea de ales între două curente politice bolnave și neputincioase.

Atunci se va dovedi că suveranismul este tot un curent al sistemului,