Aveam 10 ani când Sevilla a devenit, pentru o noapte, capitala viselor celor mai mulți iubitori de fotbal din România. Mă număram printre ei… Nu înțelegeam geopolitică, nu știam ce înseamnă „bloc estic”, nu aveam habar de coeficienți UEFA sau de bugete astronomice. Știam doar că o echipă din România, Steaua București, învingea Barcelona și cucerea Cupa Campionilor Europeni. Iar în poartă stătea un arădean, Helmut Duckadam, omul care a intrat în legendă apărând toate cele patru penalty-uri ale catalanilor.

Au trecut fix 40 de ani de atunci și, privind în urmă, parcă doare mai tare decât ne bucură. Nu pentru că am uitat performanța, ci pentru că între acel fotbal și ceea ce numim astăzi „fotbal românesc” s-a căscat o prăpastie aproape imposibil de traversat. În 1986, o echipă românească urca pe Everestul Europei. Astăzi, campioanele noastre se împiedică prin preliminarii de adversari din Armenia, Cipru sau Kazahstan, iar jumătate dintre cluburile din Liga 1 nu își permit o licență europeană.

După un drum deschis de Craiova Maxima cu acea semifinală de Cupa UEFA în care a fost eliminată fără să piardă în dubla cu Benfica, continuat apoi de Dinamo care a jucat semifinala Cupei Campionilor Europeni cu marele Liverpool, Steaua urca pe Everestul fotbalului european după o noapte magică la Sevilla. Sunt 40 de ani de atunci, 40 de ani care au adus o prăpastie, poate irecuperabilă, între fotbalul european și fotbalul românesc actual. Acest lucru ne face să spunem cu o siguranță dezarmantă, și tristă totodată, că românii nu vor mai avea ocazia niciodată să se bucure de o asemenea performanță.

Există și acum voci care minimalizează performanța Stelei. Că a avut culoar favorabil. Că a avut noroc. Că adversarii nu erau cine știe ce forțe. O memorie scurtă și nedreaptă. Anderlecht era una dintre marile echipe ale Europei, iar mulți dintre belgienii acelui lot aveau să joace semifinala Cupei Mondiale din Mexic, opriți doar de geniul lui Diego Maradona. În finală, FC Barcelona juca practic acasă și își dorea cu disperare trofeul pe care nu îl câștigase niciodată. Avea să-l obțină abia în 1992, prin celebra reușită a lui Ronald Koeman contra genovezilor de la Sampdoria.

Dar frumusețea acelei Stele nu stătea doar în trofeu. Stătea în felul în care juca. Era o echipă fără superstaruri, fără marketing și fără figuri de milionari, dar cu o armonie aproape perfectă. La finalul partidei, după ce visul devenise realitate, a doua zi, în curtea școlii, cu toții voiam să fim Duckadam sau – ați ghicit – Iordănescu! Am fost cuceriți de driblingurile sale, mai ales că eu, la cei 10 ani, nu știam nimic despre trecutul fotbalistic al celui care este numit astăzi „Generalul”. Evoluția sa în cele 50 de minute în care a jucat la Sevilla m-a cucerit la fel cum m-au cucerit deposedările lui Belodedici, agresivitatea lui Iovan și Bumbescu, entuziasmul lui Bărbulescu care mai că voia să confiște cupa, inteligența lui Boloni, tehnica lui Majearu, travaliul lui Balint și al lui Bălan, sprinturile lui Lăcătuș și clasa lui Pițurcă. Acea echipă părea una perfectă, una la care fiecare rotiță a funcționat ireproșabil, una fără vedete, dar cu multă, foarte multă calitate. Iar pe bancă era un adevărat lord, Emerich Jenei, regretatul „nea Imi”.

Îmi amintesc perfect acea noapte. Terasa unchiului Puiu, emoțiile lui tata, fratele meu Cristi lipit de televizor, verișoara Andrada, prea mică să priceapă ce se întâmplă. Era una dintre puținele dăți când aveam voie să stau treaz după miezul nopții. A doua zi, toți retrăiam paradele, driblingurile, sprinturile viteziștilor Stelei. Pentru câteva zile, România uitase de cenușiul comunismului și respirase libertate prin fotbal. Despre Cernobâl aproape că nu știam nimic, deși erau abia două săptămâni de la explozia din 26 aprilie 1986.

Ajunși acasă, de la școală, abia așteptam ora 14, acel moment în care poștașul ne aducea ziarul „Sportul” la care eram abonați. Așteptat cu sufletul la gură, succesul Stelei era menționat doar de un chenar modest, în timp ce paginile erau dominate de vizitele lui Nicolae Ceaușescu prin fabrici și uzine. Parcă nici măcar atunci nu eram capabili să înțelegem cu adevărat dimensiunea miracolului.

Și poate tocmai de aceea doare atât de tare prezentul. Nu doar pentru că fotbalul românesc s-a prăbușit sportiv, ci pentru că a reușit să distrugă și simbolurile care îi mai țineau vie memoria. Brandul Steaua a fost sfâșiat prin tribunale, prin orgolii și interese mărunte, până când întrebarea „Care este adevărata Steaua?” a devenit mai importantă decât moștenirea acelei echipe. Între FCSB și CSA Steaua București s-a pierdut exact esența care făcea din Steaua un simbol: unitatea.

Poate că avea dreptate Petre Țuțea atunci când spunea că „suntem un popor de idioți”. Nu pentru că nu am avea talent sau inteligență, ci pentru că avem o capacitate aproape diabolică de a distruge ceea ce construim frumos. Dacă apare ceva valoros, în loc să protejăm, dezbinăm. În loc să construim, demolăm. În loc să continuăm tradiția, o îngropăm în procese, scandaluri și mediocritate.

La 40 de ani de la Sevilla, imaginea lui Duckadam ridicând brațele spre cer rămâne poate ultimul moment în care fotbalul românesc a privit Europa de sus. De atunci, n-am mai urcat niciodată atât de aproape de vârf. Și, cel mai trist, nici nu mai pare că vrem cu adevărat să o facem.