Există sezoane care îți validează munca și există sezoane care îți definesc cariera. Pentru Adrian Mihalcea, acesta pare să fie al doilea, după cel de anul trecut de la Slobozia. La UTA, într-un context deloc prietenos, cu resurse limitate, presiuni financiare și un club care pare să fi transformat supraviețuirea în politică instituțională, „Țăranul” a reușit să livreze mai mult decât i s-a cerut.

A bătut recordul de puncte în sezonul regulat, a dus UTA pe locul 8 cu trei etape înainte de final și a salvat echipa fără emoțiile barajului, așa cum i se stabilise la instalare.

Iar pentru cine își amintește episodul ratat din 2017, revenirea aceasta are și gustul unei revanșe. Mihalcea s-a întors alt om: mai copt, mai așezat, mai grizonat și mai trecut prin fotbalul românesc și prin toate paradoxurile lui. Nu neapărat și mai înțelept, dar asta vine cu vârsta și e încă la 50 minus…

A acumulat experiență, a crescut profesional și a demonstrat că rezultatele bune nu mai sunt accidente deși a avut și acea serie de nouă meciuri fără victorie. De patru ani, cariera lui merge doar înainte.

A ridicat Buzăul spre promovare, dar l-a bătut chiar UTA la baraj. A doua oară după ce tot UTA îl bătuse când antrena la Călărași. A dus Slobozia în Superligă și a ținut-o acolo. A venit la UTA și a făcut ordine într-o echipă condamnată de mulți la suferință și cu un adevărat dezastru rămas după Rednic, atât logistic cât și financiar. În mod firesc, un asemenea parcurs ar trebui să-l propulseze spre mai sus. Numai că, în fotbalul românesc, „mai sus” e adesea doar o iluzie.

Și de aici dilema. Mihalcea ar mai sta. Dar parcă ar și pleca. „Sincer, mi-ar plăcea să mă bat și eu cu șanse reale pentru un play-off”, spune el, cu un mare of după… play-off.

Ar pleca pentru că e greu să visezi play-off când clubul se teme să și-l propună, mai ales că cei din conducere, atunci când stabilesc obiective trag două liniuțe. La prima scrie „evitarea play-off-ului”, iar la a doua „avem grijă să nu supărăm pe nimeni, nici cluburi, nici arbitri, nici oficiali ai Federației”. Doar pe proprii suporteri.

Întârzierile salariale, datoriile și sentimentul că performanța trebuie mereu ținută în lesă te obosesc. Pentru că orice antrenor care a arătat că poate mai mult își dorește, firesc, mai mult.

Dar unde să plece? Aici începe ironia perfectă a situației. Ușile care par deschise sunt, de fapt, închise. Iar cele întredeschise duc, poate, în locuri și mai instabile decât Aradul. La echipele care se bat sus, scaunele sunt ocupate. În play-off, locurile par betonate. Craiova nu se pune, Bergodi a făcut minuni la „U”, Pancu e rege în Gruia, iar Andone mai are un pic și îi fac statuie în Argeș, poate pe marginea drumului dintre Pitești și Mioveni.

În play-out, multe cluburi trăiesc aceleași crize sau chiar mai rele. Să pleci de la UTA spre Oțelul sau Petrolul ar putea însemna doar schimbarea decorului aceleiași neliniști. La Slobozia ar fi o întoarcere absurdă. La Botoșani, Croitoru pare „din familie”, iar la Csikszereda n-are etnia potrivită și nici nu știe să pronunțe corect „csókolom”. Hermannstadt nu pare nici ea o soluție, sărăcia fiind deja lucie și în vestiarul de la Sibiu, acolo de unde fug deja jucătorii de foame iar Dorinel nu e nici el convins că poate salva echipa. Farul? Greu de crezut că Mihalcea e în grațiile lui Hagi, sau, fie, Gică Popescu.

La FCSB, deși e ortodox, ușa-i e închisă. Și nici la telefon nu prea-i place să răspundă…

La Rapid pare imposibil deși Gâlcă e la ultimele dușuri în Giulești. Dinamo rămâne, poate, singura poveste cu o încărcătură sentimentală, dar și acolo fotbalul nu se scrie doar cu ADN. Fie el și de „câine roșu”. A mai fost acolo, dacă putem spune „a fost” la cele doar 7 meciuri în care a fost pe bancă într-o perioadă în care pandemia ținea oamenii departe de stadion iar jucătorii erau mai atenți la testele Covid decât la indicațiile tactice.

Și atunci apare întrebarea esențială: nu cumva, în ciuda tuturor frustrărilor, Aradul rămâne totuși locul potrivit? Pentru că uneori stabilitatea nu înseamnă lux, ci sens.

Iar Mihalcea pare să fi găsit ceva rar în fotbalul de azi: recunoaștere. Publicul îi strigă numele. Vestiarul îl urmează, chiar dacă au existat niște episoade mai fierbinți cu Zsori sau cu Iliev. Orașul l-a reprimit. Și poate nu e puțin lucru, într-un campionat în care antrenorii sunt schimbați mai repede decât strategiile.

Mai ales când însuși antrenorul spune:

„Nu m-am gândit la viitor. Cu siguranță, vor exista discuții de acum încolo, vom vedea ce-și dorește clubul, vom vedea ce-mi doresc și eu și la un moment dat se va lua o decizie. Nu sunt multe opțiuni, rămân sau plec, se va lua una dintre ele. De acum încolo am putea să intrăm într-o discuție, între mine și cei din conducere, ca să vedem ceea ce se vrea și se poate face anul viitor. După meciul ăsta am capul plin de gânduri și de presiuni. Trebuie să vedem, situația o știți foarte bine, nu trebuie să vă relatez eu de la club. Sunt mici probleme, le-am gestionat bine până acum, dar nu știu ce se va întâmpla anul viitor. Sincer, mi-ar plăcea să mă bat și eu cu șanse reale pentru un play-off. Am încercat cu degetul anul acesta, dar nu am reușit, așa că vom vedea. Avem timp până se va lua vacanța, acum vom avea timp să discutăm toate aceste lucruri.

De fiecare dată v-am spus că m-am simțit foarte bine la Arad și iarăși cred că e al patrulea meci acasă după care publicul îmi strigă numele. Nu știu dacă este puțin, eu o consider mai importantă decât partea financiară” (Adrian Mihalcea, antrenor UTA Arad)

În aceste vorbe e, poate, deja răspunsul. Pentru că, realist vorbind, UTA are mari șanse să-l păstreze. Poate pe bani mai puțini. Poate într-un club care va jongla din nou cu supraviețuirea economică, poate cu o trecere aproape sigură de la concordatul preventiv la insolvență și atunci urmează, cu siguranță, un sezon și mai complicat.

Dar chiar și așa, uneori continuitatea devine cea mai logică alegere. Iar când peste tot e praful de pe tobă, cel mai bun drum înainte e să rămâi unde ai început să construiești.