În politica mare, acțiunile de mare anvergură nu se anunță. Se execută pur și simplu. Tocmai de aceea, atunci când apar, surprind. Nu pentru că ar fi impulsive, ci pentru că sunt rezultatul unor calcule făcute în tăcere, uneori luni întregi. Politicienii serioși nu semnalizează, teatral, din timp, direcția în care vor vira și felul în care vor acționa.

O fac abia în momentul în care sunt convinși că au evaluat toate efectele asupra propriului partid, reacțiile adversarilor și ale aliaților, costurile economice, dar mai ales impactul asupra cetățenilor.

Politicienii adevărați nu pun niciodată interesele de partid înaintea interesului public sau cetățenesc.

Așa ar trebui să funcționeze lucrurile și în politica noastră, în logica deciziei politice raționale care presupune control, anticipare și mai ales asumare. Nu spectacol, nu improvizație, nu hazard.

În realitate, asistăm la mutări ample, făcute în speranța că zarurile vor cădea bine. Deciziile nu mai par rezultatul unui calcul elaborat, ci al unor pariuri hazardate. Politica începe să semene cu un joc de risc, cu o ruletă în care miza este mare, dar controlul asupra consecințelor este tot mai redus. Nu vorbim despre riscul asumat lucid, parte integrantă a oricărei strategii serioase, ci despre hazard, ca în contractele de joc și prinsoare.

Diferența este esențială. Strategia controlează riscul, în vreme ce hazardul îl ignoră. Riscul strategic presupune scenarii bine gândite, alternative, planuri de rezervă. Hazardul presupune risc și speranță, două „ingrediente” care nu fac casă bună cu politica serioasă.

În acest context, retragerea sprijinului politic pentru premierul Ilie Bolojan – echivalentă, în fapt, cu ieșirea de la guvernare – plasează PSD într-o zonă tare depărtată de coerența strategică. Nu pentru că o asemenea decizie ar fi, în sine, imposibil de justificat – politica presupune, uneori, rupturi – cât pentru modul în care această decizie a fost construită și comunicată.

Simulacrul de consultare internă a lăsat impresia unei decizii deja luate, dar insuficient pregătite. În locul unui proces deliberativ real (dacă tot și-au dorit așa ceva în locul unei decizii asumate a conducerii), a existat mai degrabă o punere în scenă menită să legitimeze formal decizia unui grup conducător.

În locul unei strategii articulate, a apărut imaginea unei mutări făcute precipitat, oarecum sub presiune (ce anume îi presa pe Grindeanu și Manda?). Iar această percepție contează, pentru că în politică nu doar deciziile în sine produc efecte, ci și felul în care ele sunt transmise și înțelese.

Problema cu astfel de acțiuni este că nu rămân izolate. Ele generează reacții, deschid scenarii, creează tensiuni care trebuie gestionate în timp real. Un pariu inițial produce, inevitabil, alte pariuri. Dintr-o decizie aparent controlată, se poate ajunge rapid într-un carusel de improvizații, fiecare cu propriile riscuri și cu deschideri spre alte improvizații, tot mai hazardate.

Poate nu întâmplător, după entuziasmul primelor ore de după votul covârșitor de la consultare (peste 97 %, ca-n vremurile „bune” ale colectivizării forțate), a urmat o perioadă tot mai întunecată, cu reacții vulgare (mai ales ale Olguței Vasilescu) și cu spectrul unei înfrângeri răsunătoare tot mai vizibil.

Pentru cei care au pus în scenă acest spectacol în numele PSD celebra expresie de cazinou, „Les jeux sont faits, rien ne va plus” („jocurile sunt făcute, nimic nu mai merge”, adică, pariurile s-au încheiat) este cât se poate de actuală. PSD a provocat jocurile, iar acum nu le mai controlează (așa cum au sperat liderii partidului) iar rezultatul depinde de jocul altora.

Dar PSD nu este singurul actor din politica noastră aflat în așteptarea unui zar izbăvitor.

AUR a ales o altă formă de pariu, mai subtilă, dar la fel de riscantă, mizând pe erodarea sistematică a încrederii cetățenilor în adversari. Mesajul a fost agresiv, repetitiv, amplificat în special în mediul online pe care pur și simplu l-a radicalizat.

Pariul a fost relativ simplu, chiar simplist, bazat pe ideea că scăzând încrederea publică în instituții, spațiul politic se fragmentează, iar actorii care capitalizează nemulțumirea (adică, AUR) pot crește rapid. Este, în esență, un altfel de marketing politic decât cel cu casele de 35.000 de euro, bazat pe o aparentă slăbiciune a sistemului.

Numai că, dincolo de un anumit prag, acest tip de discursul nu mai mobilizează, ci respinge. Nu mai creează adeziune, ci oboseală. Iar când devine excesiv, nu mai izolează adversarul, ci pe cel care îl practică.

Așa se face că acum, după criza declanșată de decizia PSD de retragere a sprijinului politic pentru premier, AUR nu poate profita de ocazie pentru a accede la putere, pentru că a intrat într-o, firească pentru mulți, izolare politică. Niciun partid nu mai este dispus să intre într-o negociere reală, nici măcar la nivel informal.

Nu poți jigni un an, cu și fără rost, iar acum să te aștepți să fii invitat la negocieri. Radicalizarea, utilă, poate, pe termen scurt (pentru mobilizare), devine pe termen mediu un obstacol structural.

Bursa din București scade pe fondul tensiunilor politice. România, penalizată și pe piețele externe

Avem, așadar, două exemple diferite ale aceluiași fenomen. PSD pariază pe o mutare de putere, riscând pierderea controlului guvernării. AUR pariază pe erodare prin discreditare, riscând pierderea accesului la jocul politic. Ambele cazuri arată că atunci când calculul este înlocuit de impuls sau de supraevaluarea propriilor forțe, costurile apar rapid și sunt greu de gestionat.

Când politica devine ruletă, nu mai există câștigători reali. Chiar și atunci când cineva pare să câștige o rundă, nota de plată se mută. În economie, prin incertitudine. În instituții, prin blocaj. În societate, prin pierderea încrederii.

În final, întrebarea nu mai este dacă un pariu a fost câștigat sau pierdut. Întrebarea este cine plătește pentru toate pariurile. Pentru că, în politică, nota de plată nu ajunge niciodată doar la cei care au jucat.