Pentru mine, cel puțin, este nițel surprinzătoare unanimitatea – 94% pe Rotten Tomatoes – criticilor în aprecierea filmului regizat de Clint Bentley.

Înțeleg că este vorba de istoria Americii, înțeleg și faptul că este o ecranizare a unei nuvele al unui autor (Denis Johnson) mult ecranizat, apreciez și munca operatorului Adolpho Veloso, nemaivorbind de Joel Edgerton, actorul care joacă personajul pe care este construită povestea. Și atunci nu am spus încă nimic despre genericul final alb pe negru, care curge încet de jos în sus pe o melodie de Nick Cave, compusă special pentru film. Și propusă la Oscar pentru cea mai bună melodie.

Numai că aprecierea mea nu merge mai departe. Chiar dacă „Train Dreams” este propus la încă trei Oscaruri: cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat și cea mai bună imagine.

Așadar, după toate aceste precizări, să vedem pe scurt despre ce vorbim.

Povestea este și nu este: asistăm la prezentarea oarecum schematic-romantică a vieții unui american oarecare din Idaho din prima parte a secolului XX. Omul trăiește mai ales din tăierea copacilor necesari construirii căilor ferate – aici surprindem visul trenurilor din titlu – de la est la vest, ducând o viață de zilier, adică de la o zi la alta. Mai ales după ce tânăra soție și fiica dispar într-un incendiu de pădure. Așadar, dincolo de banalitatea vieții sale cotidiene mai este și această dramă pe care Robert – acesta este numele eroului – n-o poate prelucra până la sfârșitul vieții. Și care are loc în somn cândva prin anii șaizeci, în plină epocă spațială, după ce, acum deja bătrânul Robert, face o călătorie inițiatică și rezumativă cu un avion biplan.

Având pretenții de film de autor, problema pornește de la regie. Clint Bentley, abia trecut de patruzeci, face parte din generația tinerilor regizori cu pretenții de la Hollywood. „Train Dreams” este al doilea film al său ca regizor, primul fiind „Jockey” din 2021. Dar ca scenarist a mai lucrat la două filme, pentru scenariul lui „Sing Sing” din 2023, fiind nominalizat la Oscar, la fel ca „Train Dreams”.

Am insistat pe aceste date tocmai pentru că, zic eu, aici surprindem atât calitățile, cât și scăderile ultimului film al lui Bentley. Cel care recunoaște că da, se inspiră de la cei mari, Terrence Malick fiind poate cel mai important dintre ei. Majoritatea criticilor îl și pomenesc pe Malick atunci când subliniează calitățile cinematografice din „Train Dreams”. Numai că cei atenți, nu prea mulți, vorbesc despre imitație în sensul cel mai banal cu putință. O imitație care nu se ridică nicicum la nivelul modelului.

Foto: Netflix / IMDb

Iar cei care sunt încântați de realizarea lui Bentley – coautor și al scenariului – subliniază modul în care filmul respectă textul original al lui Johnson, inclusiv prin narația susținută de Will Patton care leagă scenele și ne explică de ce, unde și cum.

În ceea ce mă privește, eu aici surprind eroarea fundamentală a lui Bentley, care constă în absența unei idei proprii privind transpunerea acestui text pe ecran. Rezultatul e un film care excelează prin imagini – chiar dacă și aici pot fi observații –, dar se pierde într-o poveste care trăiește, poate, dincolo de ecran, dar aici, pe ecranul mic de 3×2, devine o poveste previzibilă și plicticoasă până la urmă. De altfel, găselnița cu ecranul mic merge spre crearea unei impresii fotografice a trecutului care nu se realizează nicicum datorită imaginilor moderne perfecte și puternic colorate.

Foto: Netflix

Nu ne mai rămâne mare lucru de spus, poate doar concluzia: „Train Dreams” este un film care s-a vrut mare, dar nu i-a ieșit. Și nu i-a ieșit tocmai pentru că nu a reușit să se ridice peste tehnicile cinematografice pe care le folosește. Nu a reușit să sintetizeze, să sublimeze tehnicile pentru a ajunge la o impresie generală care trece dincolo de aceste tehnici.

Avem foarte multe scene bine făcute care nu se leagă, avem personaje interesante care sunt lăsate în paragină – exemplul personajului jucat excepțional în câteva minute de William H. Macy fiind eclatant – și, dincolo de toți îl avem pe Edgerton care, dacă nu era clișeizat de Bentley, putea concura fără probleme pentru Oscarul de interpretare. Așa, din păcate, îi admirăm forța de expresie fără „tehnici” și strângem din buze când îl surprindem plasat într-o situație fără rost cu care nu prea știe ce să facă. Și încă nu am zis nimic despre Felicity Jones, cea care o joacă pe soția dispărută și care este efectiv sacrificată de „concepție”.

Iată, așadar, concluzia concluziilor: „Train Dreams” putea fi un mare film, dar n-a fost să fie. Noroc cu vârsta regizorului, pentru că veleități are.

Să vedem ce îi aduce și ce ne aduce viitorul…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”