Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) este un caz interesant de ascensiune politică, dar și de declin – îmi asum riscul de a fi contrazis, mai ales de cei care cred în sondajele de opinie. Am mai spus că aceste sondaje sunt mai degrabă instrumente politice decât sociologice și de aceea cred în ele cam cât în horoscopul zilnic prezentat de Neti sau în previziunile cântăreței Carmen Hara.

Nu susțin asta atât din cauza intereselor financiare ale patronilor institutelor de sondare (reale și, până la o limită, de înțeles), cât dintr-un motiv mult mai simplu: un partid fără niciun mesaj pozitiv de la înființare (septembrie 2019) și până astăzi, fără ofertă economică și fără lideri credibili nu poate susține procente de 40% sau mai mult. Cel mult le poate atinge conjunctural, ca vârf emoțional, dar nu ca bazin stabil.

Sub conducerea lui George Simion – mai degrabă intuitivă decât programatică – AUR s-a lansat și a crescut ca partid-protest, auto-declarat anti-sistem. S-a hrănit din conflicte și controverse (propaganda antivaccinistă este doar un exemplu), oferind totodată o tribună celor care nu se mai regăseau în partidele clasice, nemulțumiților de tot felul sau chiar unor neisprăviți care au știut să profite de porțile larg deschise ale partidului. O politică de resurse umane pentru care acum începe să plătească.

Este foarte probabil să rămână un partid-protest, dar tot mai puțin anti-sistem. Nu că n-ar vrea, dar n-ar mai putea. Cum ar putea fi anti-sistem, de vreme ce ideologul partidului, Dan Dungaciu, declară explicit (vedeți filmulețul de la finalul textului): „noi am spus că vrem să ajungem la putere, nu la guvernare”. Asta după ce Simion declara, până nu demult, că vrea guvernarea și că AUR are program de guvernare, pentru ca mai nou să vorbească și el tot despre „putere”.

Când un partid spune că nu vrea guvernarea, ci puterea, recunoaște implicit că nu urmărește administrarea statului, ci controlul agendei politice din statul respectiv. Or, asta nu mai este poziție anti-sistem, ci dorință declarată de a deveni centrul sistemului. Un astfel de partid nu contestă regulile jocului, ci își caută pur și simplu locul dominant în ele, ca expresie a aspirației la hegemonie politică.

Dar nu aceasta este problema fundamentală a AUR. Problema reală este că AUR a fost „croit” să fie partid-protest. A fost gândit să activeze emoțiile (furia, nemulțumirea, indignarea), să simplifice mesajul și să personalizeze conflictul – oamenii rețin nume și vinovății, nu mecanisme abstracte.

AUR s-a născut din emoție, nu din idee

Parcursul partidelor doctrinare începe cu ideea, continuă cu oamenii și se încheie cu structura. AUR a apărut pe traseu invers. Mai întâi a apărut furia, apoi liderul care a canalizat furia, iar la final structura.

De aceea, în AUR nu a existat nici program economic articulat, nici școală de cadre, nici elită fondatoare. Au existat doar nemulțumire acumulată, dar difuză, discurs anti-sistem, un lider cu o anumită carismă și o organizare în pripă la nivel local. Din momentul în care AUR a prins nu doar cheag, ci mai ales un vad electoral destul de puternic, totul a trecut în plan secund, fiind făcut, eventual, pe repede înainte. Așa cum s-au făcut cele mai multe organizații locale.

Într-un asemenea partid nu-și găsesc locul ideologiile, indiferent cât de erudit ar fi Dungaciu și oricât de competent ar fi Peiu – Lulea, săracul, încearcă să se infiltreze printre cei care mai înțeleg ce înseamnă ideologie, dar nu-i iese decât câte o gafă.

Câtă vreme așa e croiul, costumul nu va avea altă ținută, chiar dacă scena pe care defilează este una selectă sau una simplă, de sărbătoare câmpenească.

O altă vulnerabilitate majoră este organizarea din teritoriu. Organizațiile locale nu sunt formate din doctrinari sau profesioniști ai politicii, ci din cetățeni revoltați pe administrația locală, foști membri ai altor partide, oportuniști sau activiști conjuncturali. Foarte puțini au intrat în AUR din convingeri politice reale.

Mai grav, partidul nu are elite intermediare, adică, lideri regionali suficient de puternici și credibili încât să poată stabiliza organizațiile în momente de tensiune internă dar și să fie „cureaua de transmisie” între organizațiile regionale, dacă nu județene și centru. În lipsa acestora, totul depinde de centru, chiar dacă la acel nivel nu sunt cunoscute problemele reale ale organizațiilor locale. Or, în astfel de organizații, când centrul se clatină, periferia se prăbușește.

Structura organizatorică precară și politica haotică de cadre nu sunt simple accidente în AUR. Sunt consecința firească a modului în care partidul a fost gândit. Tocmai de aceea, reformarea AUR – așa cum pare că și-ar dori unii lideri – este aproape imposibilă.

Partidul-protest nu poate deveni peste noapte partid doctrinar.

Contrar institutelor de sondare, care creditează AUR cu aproximativ 40%, realitatea pare alta. Și înainte de alegerile trecute AUR era cotat cam la fel și, coincidență sau nu, anumite partide au fost sfătuite să-și sperie simpatizanții cu „pericolul AUR”. Asta a fost toată știința lor în materie de mobilizare a alegătorilor.

Este greu de crezut că Simion, Dungaciu și ceilalți vor mai reuși să mobilizeze electoratul cu aceleași mesaje anti-tot și anti-orice. Oamenii tind să se apropie de mesaje pozitive, constructive, de programe coerente și sincere, nu de „marketing politic” și critici reciclate.

Simion pare deja stors de idei. Dovadă sunt ultimele mitinguri pe care le-a organizat împotriva guvernului Bolojan, când a dat dispoziție ca în toată țara să fie organizate mitinguri de protest cu aceeași temă care îl interesa doar pe el. În multe localități din țară, erau alte dureri pentru care oamenii ar fi ieșit în stradă să protesteze, dureri mult mai ancorate în realitățile locale decât deja banalul „jos Bolojan”.

În aceste condiții, organizațiile locale vor avea mari probleme să mobilizeze oamenii la vot, de vreme ce liderul maxim le spune chiar și ce motiv să invoce pentru protest.

E reconfortant, desigur, să ai bani publici pentru a plăti televiziunile care te filmează și îți dau impresia că ai fost „în toată țara”. Dar este doar o iluzie, la fel ca aceea că AUR ar fi partidul lingourilor, când de fapt este tot mai aproape de starea de praf și pulbere ce se amestecă cu glodul.

Pentru final, o nelămurire doctrinară, dar deloc marginală: cum se face că acest partid care urlă anti-sistem nu a găsit niciodată timp și energie pentru o critică dură a PSD? Oare, din sistemul cu care se luptă AUR fac parte doar PNL și USR? Nu de alta, dar nici despre UDMR – un fel de filială de limbă maghiară a PSD – nu a avut vreodată ceva de criticat.

Poate pentru că AUR nu mai vrea să răstoarne sistemul. Vrea doar să ajungă în centrul lui.