La doar 25 de ani, Ștefan Șimonca-Oprița surprinde printr-o maturitate artistică rar întâlnită pentru vârsta sa. Cel mai tânăr concertmaestru din România, el este o rara avis pentru Filarmonica Arad, cu studii universitare finalizate în Germania, experiență de solist la Orchestra Filarmonicii PKF din Praga, fost membru al orchestrei Les Dissonances creată de David Grimal și premiat al unor importante concursuri internaționale de vioară.

După repetițiile de marți, tânărul violonist ne-a acordat un interviu în sala de concerte a Filarmonicii Arad, în care ne-a vorbit despre parcursul său artistic, despre pasiunea pentru muzică și despre decizia (surprinzătoare pentru mulți) de a se întoarce acasă, în orașul său natal.

Puteți viziona interviul în format video, sau să citiți transcrierea în rândurile care urmează:

@specialarad.ro Cel mai tânăr concertmaestru din țară este la Arad! #filarmonicaarad #vioara @filarmonicaarad #interviu #stiriarad #specialarad ♬ original sound – Special Arad

– Ștefan, ai deja în spate o experiență vastă și un portofoliu impresionant, atât în țară, cât și în străinătate, cu premii și concerte prin săli de prestigiu. Spune-ne puțin despre experiența ta de până acum.

– Vă mulțumesc foarte mult pentru prezentarea elegantă și cu multe laude la adresa mea. Eu sunt proaspăt absolvent al Conservatorului de muzică din Saarbrücken, din Germania. Mi-am petrecut șapte ani din viață acolo, cinci ani de licență și doi ani de master. În timpul acestor studii, mi-am desfășurat o parte din activitate și prin Franța, în Paris și în câteva alte orașe ale Franței, cu orchestra Les Dissonances, o orchestră care, din păcate, s-a desființat în 2024, dar care funcționa pe un sistem special, mai puțin întâlnit pentru o orchestră mare, adică fără dirijor. Acolo, am căpătat o mare parte din experiența de concertmaestru, din 2020 până la desființarea acestei orchestre în 2024.

Este important de menționat că în momentul în care nu există un om care să arate timpii pentru orchestră, e ca și cum orchestrantul are un contact direct cu partitura, fără un intermediar uman. În schimb, un liant între cele două, muzică și orchestră, trebuie să fie cineva. Și acel cineva este concertmaestrul, care este, în momentul în care se află în fața unei orchestre fără dirijor, responsabil de buna desfășurare a repetițiilor, de buna desfășurare a muzicii, a concertelor, a intrărilor când să intre cine în orchestră și așa mai departe.

Lucruri care pe mine m-au învățat și motivat să mă comport aproape obsesiv cu partitura pe care o am în față, pentru că nu cunoșteam și nu cunosc nici acum doar partea de vioară, ci cumva – nu din obligație, nu din forțare, ci din pasiune și aproape obsesie – cunosc ce se întâmplă peste tot prin orchestră. E realmente o bucurie. E ca și cum ai face parte dintr-un grup de oameni care are un scop în acel grup, în acel ansamblu, iar tu, de pe scaunul pe care stai, ești și responsabil, dar și conștient de tot ceea ce se întâmplă.

– Cine te-a mai observat în concerte știe că interpretezi muzica nu doar tehnic, ci o trăiești pe deplin, parcă intri într-o transă în momentul în care atingi vioara. Spune-mi, de când și cum ai prins pasiunea pentru vioară?

– N-a durat foarte mult să mă nasc și să fiu cu vioara în mână, ca să spun așa. Fiindcă de mic, încă de dinainte să mă nasc, am avut o conexiune cu muzica.

Era să spun că îmi amintesc, dar de fapt mi s-a spus că tata punea pe burta mamei, când eu încă nu eram născut, căști ca să ascult muzică, în mare parte muzică clasică, dar știu că a pus și rock și jazz și aproape orice tip de muzică. Vin dintr-o familie de muzicieni, familie de preoți, care în mare parte a zilei își petrecea și își petrece timpul în jurul muzicii. Iar, cumva, muzica a existat întotdeauna în viața mea.

Datorită acestei binecuvântări pe care o pot numi familia mea, a fost ceva firesc pentru mine. Muzica a fost un firesc al familiei mele și atunci este normal să te implici în orice moment al vieții tale cu același aplomb cu care te implici în muzică. Bineînțeles că fiecare detaliu sau aspect al vieții noastre are rolul lui.

Iar atunci, muzica a fost acolo tot timpul, un firesc al vieții mele, ca să zic așa. De pe la 2 ani am început să mă joc cu vioara. Era mai degrabă o jucărie printre mașinuțele sau printre tractoarele pe care le aveam. Exista și vioara. La un moment dat, bunicul meu – care a fost în urmă cam cu un deceniu și el concertmaestrul filarmonicii – el mi-a pus vioara în mână.

Când am împlinit 5 ani, el s-a gândit că poate ar fi o idee bună să vedem dacă îmi place să cânt la vioară și mi-a plăcut. Am continuat să cânt, am continuat să mă dedic într-o oarecare măsură muzicii, atât viorii cât și altor instrumente.

– Ai câștigat multe premii în țară și în străinătate, ai fost inclusiv solist al Orchestrei din Praga, puteai să ai o carieră strălucită în străinătate. Totuși, spre deosebire de atât de mulți alți tineri performanți, care se îndreaptă să-și construiască o viață în afara României, tu ai decis să vii înapoi. Ești un exemplu pozitiv, transmiți tinerei generații că se poate totuși face și aici ceva. Cum te-ai decis să vii înapoi la Arad?

– Ați spus mai înainte un cuvânt esențial, ați menționat de carieră. Mă flatează cuvântul, fiindcă eu când aud „carieră”, mă gândesc la un om matur, peste 40-45 de ani, care este cumva peste tot. Adică nu împărțit în același timp în mai multe țări și orașe, dar mai degrabă un om care își are contribuția, nu numai numele, prin cât mai multe locuri prin lume. Iar contribuția aceea să fie un loc mai bun datorită acelei persoane. Și dacă eu să zicem că am o carieră, mă bucur de începutul carierei mele, atât în Franța, din ce am menționat mai înainte, cât și în România.

Recunosc că este o perioadă de tranziție în acest moment. Mi-am terminat studiile în decembrie, de masterat, la Saarbrücken în Germania. E o perioadă în care nu mai sunt student și într-un fel trebuie să mă obișnuiesc cu acest aspect al vieții mele, care este destul de nou pentru mine. Mă bucur să îmi vorbesc propria limbă mai mult, mai des. Mă bucur să fiu acasă, aproape de familie, aproape de prieteni.

Mă bucur să fac parte din Orchestra Filarmonicii din Arad. Cred că cel mai important lucru este, cel puțin pe moment, să mă concentrez nu pe trecut, nu pe viitor, ci pe prezent. Fiindcă, din postura mea, de pe scaunul meu de concertmaestru, doar așa se poate porni o muncă înspre bine, înspre mai bine.

Îmi doresc ca, în acest moment, dacă se poate, să ofer cât mai mult Filarmonicii Arad, din experiența pe care o am până acum, din dorința mea de a face mai bine, de a oferi oportunitatea publicului arădean să vadă cât de bună este Orchestra Filarmonicii din Arad și chiar cred că se poate mai mult de fiecare dată. Așa că, pe moment, mă gândesc ce poate fi făcut mai bine acum, ce pot face eu ca să contribui. Nu de dragul meu, nu de dragul orgoliului meu, ca să spun așa, ci de dragul orașului care mi-a oferit ceea ce sunt astăzi din mai multe puncte de vedere, dar în primul și în primul rând, din punct de vedere uman.

Citește și:

De Ziua Unirii Principatelor, muzica a făcut punți între oameni la Casa Pianului din Arad | Galerie foto