Am tot amânat să mă apuc de scris. Aveam eu așa o speranță că picăturile de ploaie se vor transforma pe nesimțite în fulgi de nea. Dar, se pare, că nici de această dată. Pentru mine Crăciunul este alb. Și nu pentru că am auzit de melodia „White Christmas”, ci pentru că pe vremea copilăriei mele așa era.

Și nu exagerez, chiar dacă a trecut multă vreme de atunci. Îmi aduc aminte de tata cum se lupta, cu o lopată mare de lemn în mână, cu zăpada din curte și din stradă. Puteți crede că așa sunt amintirile din copilărie, înfrumusețează lucrurile, dar eu m-am și documentat, să nu spuneți că vorbesc prostii. Și da, au fost câteva excepții, dar în satul meu natal – e chiar la marginea județului Arad, în drum spre Oradea – până pe la sfârșitul anilor șaizeci a cam nins de Crăciun.

Alaltăieri m-am pomenit în părculețul din Grădiște care înseamnă foarte mult pentru mine. E un colț de stradă acolo, într-o intersecție în care, aflu din Special, se va construi o biserică greco-catolică.

•  Citește și: O nouă biserică greco-catolică urmează să fie construită în Grădiște · Special Arad

În adolescență, plecat din satul meu natal cu Crăciunuri albe, acolo ne întâlneam cu amicii. Cu majoritatea eram și colegi de clasă la liceu, dar mai erau și alții care veneau să se lipească de ”gașca” noastră. Stăteam pe bancă – câteodată chiar aveam și o sticlă din care trăgeam unul după altul – și discutam vrute și nevrute.

Acum, având câteva minute, m-am pus pe banca aceea. Stăteam acolo, uitându-mă la forfota de dinainte de Crăciun, încercând să îmi imaginez cum va arăta biserica care se va construi dincolo de drum, pe locul unde a fost un fel de piață de cartier, dar mai nou e un fel de parcare ad-hoc. Am închis ochii ca să nu mă deranjeze prezentul și zâmbeam fără să îmi dau seama.

„Vă simțiți bine!”, aud o voce după o vreme și realizez că cineva s-a așezat lângă mine pe bancă. Deschid ochii și mă uit la el. Îl știam, era un bătrânel, poate mai tânăr ca mine, care își câștiga existența din munci de ocazie pe la casele oamenilor din cartier. Iar dacă te mai întâlneai cu el așa din întâmplare, îți cerea un ban de o bere. Nu cerșea, nici pomeneală, apela așa din senin și fără emfază la simpatia și înțelegerea ta.

„Da, mă simt bine”, îi spun, realizând de data aceasta că zâmbesc, „îmi aduceam aminte de lucruri de demult”. Am tăcut amândoi o clipă, după care a spus: ”Da, știu cum e. Și eu aici am copilărit. Pe aproape. Și nu mai e nimic cum a fost. Nu că ar fi neapărat ceva rău, lucrurile trec, nu ai ce să le faci.” Nu am zis nimic, așteptam continuarea.

„Uite, și eu…” a continuat, sesizând momentul. „Am ajuns să trăiesc din mila oamenilor. Și nu pot învinovăți pe nimeni pentru asta. Nu, doar eu sunt de vină, știu asta. Dar acum nu mai am ce face.”

Nu se uita la mine, ci înainte, acolo unde mă uitam și eu. După o vreme am zis: „Cu toții suntem în situația asta, numai că unii își dau seama, alții mai puțin. Se complac și se dau rotunzi. Și cred că au rezolvat problema”.El n-a mai zis nimic, se uita în continuare înainte. Am scos o bancnotă de cincizeci de lei și, în timp ce mă ridicam, am pus-o lângă el pe bancă.

Am plecat fără să zic ceva. Nici el nu a vorbit. Doar înainte de a intra în mașina care era parcată pe locul de vizavi unde se va construi biserica, i-am făcut semn cu mâna. Nu s-a întors, a ridicat și el mâna și mi-a întors salutul.

Am pornit încet, fără să mă grăbesc. Pe drumul aproape inexistent de până acasă am aflat că a murit și Chris Rea în drumul său etern de Crăciun spre casă. Nu mai aveam nimica de făcut. Mi-a trecut prin cap, oarecum vag, că am avut privilegiul unei întâlniri adevărate de Crăciun.

Tot ce vă doresc și Dumneavoastră!

Citește și:

Se demolează clădirile fostei fabrici Sanevit din Grădiște