Valeriu Sepi este una dintre figurile esențiale ale culturii românești: artist vizual cu o carieră internațională impresionantă și, totodată, unul dintre artizanii identității Phoenix. Scenograf, pictor și conceptualizator al uneia dintre cele mai importante trupe din istoria muzicii românești, „Căprarul din Phoenix” a traversat epoci, regimuri și continente fără a-și abandona reperele fundamentale: libertatea de expresie, rigoarea meseriei și respectul față de propriile rădăcini.

De curând, Aradul a avut parte de o onoare rară: dintr-o întâmplare, artistul și-a deschis aici propria galerie de artă – prima din România. Un gest pe care nu îl consideră unul de oportunitate, ci un act de memorie și de fidelitate față de publicul Phoenix, un omagiu adus lui Nicu Covaci și o mărturie a unui parcurs artistic trăit fără compromisuri.

Valeriu Sepi ne-a povestit despre întâmplările care i-au marcat drumul în viață, despre Phoenix ca un veritabil fenomen cultural, despre influențe asiatice pe plan artistic, despre Banatul pe care l-a considerat întotdeauna „acasă” și despre nevoia de a păstra un spirit liber într-o lume tot mai standardizată.

„Dintr-o întâmplare în alta” – din Banat până în Singapore și înapoi

– Ce v-a determinat să deschideți o galerie de artă tocmai la Arad? Care-i povestea spațiului și motivul alegerii acestui oraș?

– Ca toate lucrurile care mi s-au întâmplat în viață, întâmplarea a jucat un rol foarte important. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung la Singapore, că o să trăiesc în Asia de Sud-Est. Mai întâi am plecat în Germania, iar acolo mi-a ieșit un proiect legat de Muzeul Maritim din Singapore. Am plecat din RFG pentru șase luni, pentru acest muzeu, și am ajuns să stau în Singapore 22 de ani. În tot acest timp am călătorit din Nepal până în Tasmania – toate, dintr-o întâmplare. Așa a decurs viața mea, pentru că eu sunt, întotdeauna, pentru. Nu mă sfiesc, nu mă tem, nu am probleme de genul ăsta. Mergem în Patagonia? Mergem în Patagonia! Vedem ce o să iasă.

La fel s-a întâmplat și cu Aradul. Doamna care a avut grijă de Nicolae Covaci până la moarte are acest spațiu. Iar după nenorocirea care s-a întâmplat, după ce Nicu a murit, am zis: „Doamnă, știi ce? Hai, în memoria lui Nicu și în amintirea a tot ce am făcut noi împreună vreme de 40–50 de ani, să facem o galerie. O galerie care să ne aducă înapoi experiența pe care am trăit-o în viață”. În viața artistică zic, pentru că noi am trăit împreună încă din studenție, aproape ca frații. Tatăl meu avea o relație cu mama lui, iar noi am crescut, până la studenție, ca și cum am fi fost frați. Din asta a rezultat o prietenie care a continuat și în Phoenix. După aceea, fiecare și-a văzut mai mult de drumul lui: eu de arta vizuală, el de muzică. Dar, din când în când, ne întâlneam pe simeze și făceam artă împreună.

Așa că, atunci când doamna mi-a spus că are acest spațiu, am zis: hai că vin și eu, adunăm lucrări – și de-ale mele, și de-ale lui – și facem o expoziție, la un an după ce Nicu a trecut într-o lume probabil mai bună, fără Bolojan și alții. Așa că iată-mă aici, făcând ceva ce mi se pare prietenesc și un gest de respect pentru tot ce am trăit împreună.

– Așa cum ați menționat, ați avut mai multe expoziții în mai multe locuri de pe mapamond, dar ca o galerie personală, a dumneavoastră, cea din Arad este chiar prima în România, nu-i așa?

– Ca o galerie în România, da, asta este prima. Dar eu am mai avut galeria mea în Heidelberg, în Germania.

– Cum s-a numit acea galerie?

– Tot Galeria Sepi.

– Spune-ți-ne puțin mai multe despre expozițiile dvs. în alte orașe ale României, dar și în alte țări.

– La un moment dat am zis că eu sunt sclavul și urmăritorul lucrărilor mele. Am avut prieteni care au plecat în străinătate, care și-au deschis noi business-uri și care mi-au spus: „Uite, avem aici o galerie, avem legături cu comitetele de cultură din localități, cu muzee și așa mai departe”. Eu le-am trimis imagini cu lucrările mele și am fost invitat să fac expoziții. Așa s-au întâmplat, una după alta, în jurul lumii. Sunt cel puțin 20-25 de țări și 30 de orașe unde am expus. Unele expoziții au fost mari, altele mici; unele tematice, altele împreună cu alți artiști din zonele respective.

În Singapore am format chiar un grup pe care l-am numit Color Culture Connection, alcătuit din șase artiști, fiecare dintr-o altă țară. Am expus împreună în Malaezia, Indonezia, Thailanda, Australia și Noua Zeelandă. Am umblat deci peste tot.

După ce am expus lucrările mele personale în Germania, am ajuns să expun în toată Europa și până în Brazilia. Așa mi s-a întâmplat să am ocazia să cunosc culturi și etnii diferite. După ce am ajuns în Singapore și, la șase luni după divorț, am decis să rămân în Asia, mi-am spus: „Stai puțin, că aici am de învățat!”. Adică am stat în țări diferite, în etnii diferite, cu tabuuri etnico-religioase diverse și mi-am dat seama că, de fapt, diferențele nu sunt așa de mari. Ele sunt, într-un fel, la fel, dar altfel. Fiecare își creează reguli, fiecare respectă o zeitate sau o deitate, și toate acestea generează reguli, principii diferite, obișnuințe. Cultura nu se limitează doar la literatură sau artă: include și gastronomie, viticultură, creșterea animalelor, felul de a planta, nu? Noi facem grâu și pâine, ei fac orez. Toate lucrurile se dezvoltă în funcție de aceste obiceiuri.

„Mi-ai răsturnat afacerea!”

– Și v-au influențat, în vreun fel, în arta dumneavoastră, aceste culturi diferite?

– Foarte mult! Din punct de vedere filozofic, te ciocnești de lucruri pe care nici nu ți-ar veni să crezi că există. Tabuuri care pentru noi nu există, pentru ei sunt tabuuri. De exemplu, băutura pentru unii, fumatul pentru alții – lucruri care și la noi, în diferite religii, sunt interzise. Dar le înveți trăind împreună cu ei și, uneori, greșind.

Îmi amintesc de o situație: terminam un muzeu și eram invitatul special al generalului cutare și al directorului de proiect la cina anuală. Mâncam și beam, iar la final aduc peștele – simbol al bogăției – și fiecare primea o bucată. El mi-a servit partea cea mai bună, fără os. Am vrut și eu să-l servesc, așa că am întors peștele ca să-i dau din cealaltă parte, partea cea mai bună. Doi ani de zile nu a mai vorbit cu mine! Este simbolul că i-am răsturnat afacerea.

Păi zic: domnule, eu de unde să știu, că sunt din altă cultură!? Asta nu are nici o importanță. Dumneata mi-ai răsturnat afacerea! Deci implacabil. Nu mai ai ce să discuți, că avea dreptate.

– Dar, în mod specific, în arta, în picturile dumneavoastră, v-au influențat în vreun fel aceste culturi diferite?

– Da, sigur că da, pentru că trăiești într-o altă atmosferă. Adică e o altă lumină.

– Puteți să ne dați exemple?

– Păi cum să dau exemple verbale? Alea se dau cu pensula în mână pe tablou, nu? Adică e o altă lumină, e o altă linie, e un alt fel de a compune, e un alt fel de a lua elementele pe care le folosesc în tablou, e un alt fel de motivație. Pentru că eu pictez un motiv – să spunem – religios. E altă regulă. Este alt fel de reprezentare.

Este un alt fel de a compune. Pentru noi există porunca „să nu-ți faci chip cioplit” și, într-un fel, este la fel și la ei, doar că ei îl fac pe Buddha zâmbind, de exemplu. Dacă mergi în zona musulmană, acolo nu au dreptul să facă – ca și la noi – chipul acela cioplit. Nu există o reprezentare realistă a portretului zeității – sau a divinității, ca să zic așa.

Toate picturile lor sunt realizate grafic, matematic, geometric, stilizat. Nu vei găsi mâini, picioare sau fețe în arta musulmană. În schimb, în partea budistă și în partea asta există. Sunt religii diferite, cu reguli total diferite, iar tu te ciocnești de ele zilnic. Pentru că eu am trăit acolo. Nu am fost turist. Am trăit 20 de ani printre ei.

Am stat în diferite localități și țări câte un an și jumătate, doi ani. Singapore a fost centrul, pentru că acolo locuiam permanent. De acolo plecam la proiecte sau expoziții care mă duceau la mii de kilometri distanță: am fost în Vietnam, Cambodgia, Nepal, Myanmar, Thailanda, Indonezia, Laos, China de sud, până în Australia și Noua Zeelandă, iar mai târziu și în America de Sud.

Așa m-a dus viața. Dintr-o întâmplare în alta. Fără să mă forțez să fac un plan. Dar el a devenit după aceea o concluzie a acestui pelerinaj. Adică după aceea am început să judec toate influențele. Le-am văzut în lucrări. Le-am văzut în discuțiile cu prietenii și cu alții.

„Fie să renască”: Phoenix ca spirit, nu ca formație

– Despre expoziția de față, din Arad, ați spus că este o expoziție-omagiu. Titlul „Fie să renască” este o evidență rezonanță cu simbolul și fenomenul Phoenix… 

– Phoenix nu înseamnă doar o formație. Înseamnă un fenomen de renaștere. E un fenomen de a reveni la adevăr. Despre asta vorbesc și de asta am spus „Fie să renească”. Fie să renească acel spirit pe care noi l-am avut, liber, fără să fie – cum să spun? – intelectual obstructiv. Că am avut obstrucții politice și din astea… le știm cu toții, că așa a fost fenomenul socialist atunci. Era pictura socialistă care avea îngrădiri, dar pe noi nu ne-a oprit chestia asta. Și deci eu când zic „Fie să renească”, este acel spirit liber care trebuie să facă așa cum simte. Nu cum e modern. Nu trebuie eu să fac instalații dacă eu nu sunt făcut pentru asta. Dacă eu am crescut într-un anumit fel și cred în felul ăsta de a mă exprima, atunci trebuie să mă duc înainte.

Ori, acum sunt tot felul de îngrădiri de ordin foarte curios. În sensul că aștia tineri nu se mai bagă… „Eh, ce să mai desenezi eu corect? Eu tre’ să fac energia liniei în câmpul magnetic!”. Și facem teorii a proasta… sau nu neapărat a proasta, dar pe care nu le simțim de la început, așa cum am crescut noi: cu învățatul meseriei, așa cum trebuie, și abia după aceea faci ce vrei. După ce știi! După aceea interpretezi și poți să faci cum vrei… dar eu te-am învățat tehnică! Deci nu umbli să cauți așa… oarecum!

Acum am expoziția asta, în care sunt lucrări care sunt cópii după lucrările noastre. Deci nu-s după ale altora, dar le-am reinterpretat într-un fel ca să readucem ceea ce a fost felul nostru de a crește în artă. Și ele sunt din diferite colțuri ale lumii. Sunt picturi care le-am făcut în Brazilia, la Rio… sunt picturi pe care le-am făcut la Singapore, sunt picturi pe care le-am făcut în Germania, în Spania… sau picturi ale lui Nicu. Sunt, deci, din jurul lumii și ele arată felul în care noi, ca români, am înțeles locurile în care întâmplarea sau viața ne-a dus.

– Ați mai avut în România expoziții chiar cu titlul „Fie să renască”. Cu ce diferă sau cu ce se aseamănă această expoziție, din Arad? E mai mică, e mai mare…?

– Oricum e mai mică, din cauza spațiului. Prima expoziție, când am venit din Singapore, am avut-o la Casa Poporului, unde am avut 3000 de metri, deci îți dai seama… și picturi care nu sunt aici: „Șarpele casei” sau „Ultimul chef din vie” sunt picturi de 6 metri / 3, care nu ar încăpea un sfert din sala de aici. Deci ele exprimă tot ce am trăit noi, ca spirit românesc, în Banatul nostru. Pentru că noi aici am crescut, aici am făcut și muzica, aici ne-am luat primele lecții, aici am învățat ce știm, cu ce să mănâncă una și alta și cu ce se bea… și cum gândești tu din educația ta din familie față de ceilalți, cum am trăit într-un multietnic-multicultural oraș și am ajuns într-un Singapore, care este de trei ori atât de multietnic și multicultural.

Deci se pare că nimic nu e întâmplător, dar vezi că întâmplările astea se repetă până când îți dai seama că soarta ta, deci linia ta de viață, te duce peste tot și te înțelegi cu lumea tocmai din cauza că ai trecut bine celelalte trepte. Te-ai înțeles cu oamenii, te-ai înțeles cu lumea, te-ai înțeles cu profesorii tăi, te-ai înțeles cu prietenii și te-ai înțeles cu societatea oriunde, pentru că ai învățat să-i respecti, ai învățat să asculti înainte de a te exprima, ai învățat respect și ai învățat să te bucuri. Că asta spun la toată lumea: bucurați-vă, măi, că de necazuri o să aveți parte cât vreți!

Dar dacă nu știi să te bucuri, degeaba ai făcut lucruri, că tot timpul o să regreti, că „de ce am pierdut timpul?”, „de ce n-am făcut bani în loc să mă duc acolo?”. Noi ne-am exprimat prin artă. Și aia vizuală, și aia muzicală. Ne-am înțeles cu lumea și am avut stadioane pline. Și mă oprește și acuma lumea pe stradă… și e fantastic! Că e Satu Mare sau că e București, sau Chișinău – de unde vin acum – sau că e la Arad sau că e la Timișoara… lumea te recunoaște, că i-ai bucurat. S-au bucurat de muzica aia, s-au bucurat de tine ca artist, ca om, și noi ne-am bucurat de ei. Asta este cel mai mare lucru. Peste tot în lume, suntem niște oameni formați și care știm să dăm o mână… și să primim o mână. Ceea ce-i mare lucru!

Iar în expozițiile astea am avut și lucrări noi, și lucrări vechi, și lucrări imprimate și repictate, pentru că nu mai poți să aduci găina pe care ai mâncat-o de Crăciun. Trebuie să aduci o fotografie de acolo. Pentru că bucuria imaginii este aceeași.

„Nu am scris «Fie să renască» degeaba”

– După toate aceste peregrinări în lume, unde simțiți că este „acasă” acum, în momentul de față?

– Aici. E adevărat că dacă ești volubil și înțelegi lucrurile, poți să fii acasă oriunde, dar pentru mine, acasă înseamnă Banatul meu și zona asta. „Banat” pentru mine înseamnă țara dintre ape: adică de la Herculane, Dunăre, Tisa, Mureșul. Deci asta e zona în care eu m-am simțit acasă de mic și până când am făcut studiile, adolescența, experiența în arte și în muzică. Asta a fost familia mea mare, asta bănățenească, în care am avut și mamă, și tată și mai ales bunici. Toată zona asta… cu etnii, cu diversitatea asta, și religioasă, și etnică și de culturi diferite, care se amestecau și care aveau tradiții de la mâncare și de la poezie la peisaje diferite. În astea am crescut.

Am fost în Singapore 22 de ani și am visat culesul de vie de la Balcani, unde aveam o vie în fiecare toamnă. Cu 30 de oameni din sat culegeam via, făceam vin, făceam chefuri. E o chestiune care m-a încărcat și m-a făcut să înțeleg lucruri care țin de suflet. Și tu dacă nu pictezi sau nu creezi, sau nu desenezi cu suflet, atunci este o făcătură.

Eu n-am fost obișnuit cu făcătura. Am fost obișnuit cu oameni serioși, cu picioarele pe pământ și care nu s-au jucat cu lucrurile esențiale. De-aia spun încă o dată că nu am scris „Fie să renască” degeaba.

Mi-ar plăcea să mai întâlnesc societatea aia de demult, în care toți aveau bun simț, toți erau bine crescuți, nu călca nimeni pe altul pe coadă degeaba. Era o armonie foarte serioasă între oameni, în discuțiile particulare sau în societate, sau chiar în sistemul politic. Cu toate că erau opresivi și comuniști… și am avut necazuri mari, mi-au scos și via și mi-au luat casa, mi-au luat tot… dar totuși: uite că oamenii cu care am crescut au rămas la lucrurile esențiale. Oameni educați, departe de politică.

Bunicul meu asta mi-a zis din prima: „voi vă vedeți de meserie, politica e pentru alții! Lasă-i pe ăia să se vadă de politica lor, pentru că dacă ești în meserie la modul serios, servești orice politică. Dacă nu ești, te bagi în politică ca să nu-ți vezi  de meserie”.

– Ce vă leagă de Arad și cum vedeți Aradul din punct de vedere artistic? Dar nu numai artistic…

– Da, nu numai, fiindcă arta este un rezultat al oamenilor care trăiesc într-o anumită societate, care au anumite experiențe și care extrag din partea locului la început și după aceea extind experiența cu tot ce primesc de afară. Dar rămâne de bază felul cum privești lucrurile încă de când ai început. Și chestiunea asta este esențială. Dacă o ai de la început, îți faci prieteni peste tot, pentru că tu vii cu un adevăr. Și adevărul e valabil oriunde. Aici sau în Africa de Nord sau în China… ele sunt esențiale.

Dacă ești un om sincer și demonstrezi că știi, nu-ți mai trebuie nicio diplomă. Nu te mai întreabă nimeni. Când ai demonstrat că ai făcut ceva care este valabil, te ia ca bun și acest bun e valabil oriunde. El funcționează. Ca și prietenia, ca și bunătatea și bunul simț, și buna creștere. Tu apreciezi valorile cu care corelezi. Și ei te apreciează pe tine.

– Care ar fi operele sau momentele din cariera dumneavoastră de care sunteți cel mai mândru? 

– Ele sunt diferite. E ca și cum ai întreba: care dintre acești trei îți sunt prieteni mai buni? Nu pot spune că Leonardo e mai mare decât Michelangelo sau decât Picasso. Fiecare are valoarea lui și chestiunea frumoasă este că toate se leagă de o experiență sau de o întâmplare, uneori chiar dramatică – ceva care îți rămâne toată viața. De exemplu… că ai căzut de pe scări. Dar nu e vorba neapărat de piesa de artă pe care ai făcut-o sau de momentul în care ți-a ieșit ceva bine, ori când ți-ai rezolvat o poziție în societate. Că așa… aș putea spune că pentru mine ar fi faptul că am ajuns în Germania și mi-am făcut o galerie.

Acolo, un centru comercial mi-a comandat o lucrare pentru aniversarea de 15 ani. Atunci am primit și galeria. Am desenat și pictat un tablou cu 15 cai care vin spre tine, de 13 metri lungime și trei metri înălțime. Cei 15 cai erau simboluri: de la inorog, la Chiron, la calul pestriț, calul negru, calul alb – adică felurile diferite de a fi ale oamenilor. Mulțumesc lui Dumnezeu că suntem diferiți. Ar fi groaznic dacă am fi toți la fel.

Pot spune că acest tablou a fost foarte important pentru mine.

Am început așa în Germania, cu o galerie de 15 metri lungime și un tablou de 13 metri. Îți dai seama cât de orientat spre business eram… În loc să fac tablouri mici, ușor de vândut, am făcut unul pe care nici măcar nu-l puteam scoate din galerie. Dar lumea s-a oprit în fața lui și am făcut onoare meseriei și etniei mele.

Eu sunt pe jumătate neamț. Mama mea era nemțoaică, dar toți îl știau pe „românul ăla” pe care-l chema Sepi – un nume care nu e nici nemțesc, nici unguresc… Numele vine de fapt de la Giuseppe, nu de la „szép”(n. red. – frumos), din maghiară. Însă asta a fost o problemă în familie. De aceea, bunicul le-a dat tuturor băieților lui, inclusiv tatălui meu, nume de împărați romani: Valerius, Silvius, Grațian. Ca să nu-i poată face nimeni Ion, Johann sau Ivan. Numai că unii m-au considerat ungur pentru că mă cheamă Sepi.

Originea numelui am descoperit-o mai târziu, la facultatea din Manchester, unde există o secție de etimologie a numelor proprii. Acolo am aflat că numele vine de la călugărul Giuseppe și că, în timpul Imperiului, s-a modificat prin peregrinări, migrații și schimbări de populație. Dacă te uiți și în istoria fotbalului, găsești Sepp Blatter sau Sepp Maier – nume care nu au legătură cu germanitatea. La fel și Seppl. Dintr-un nickname au devenit nume proprii și, pentru unii, nume de familie. Așa am ajuns eu Sepi Valeriu.

„Noi ne-am considerat frați, că așa ar fi și trebuit să fie”

– Să trecem puțin la colaborarea cu Phoenix. Ce vă amintiți din primele repetiții sau din primele concerte?

– Vezi… relația mea cu Phoenix a avut un periplu care a început înainte ca Phoenix să existe. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu să aibă o relație cu mama lui Nicu (n.red. Covaci). O relație foarte frumoasă și cinstită, fără prostii. Noi ar fi trebuit să devenim frați normali, dacă ei s-ar fi căsătorit.

Dar tragedia vieții a făcut ca mama lui să fie omorâtă, iar tatăl meu a murit tânăr. A fost un mare fotbalist înainte de război. Toți din familie au jucat la Ripensia și la U Cluj – erau Sepi 1, Sepi 2, Sepi 3. Sepi 2 (n. red. – unchiul lui Valeriu Sepi) a fost căpitanul Naționalei României în ’38. Trebuia să meargă la primul Campionat Mondial, în Uruguay. N-a plecat, pentru că bătrânul nostru, domnul profesor Sepi, a zis: «Mai întâi faci școală și după aia umbli după mingea aia!». Cu educația nu se juca nimeni.

Noi toți am crescut între niște jaloane de care nu ne-am despărțit niciodată. Tot ce făceam era foarte bine ghidat din familie. Dacă jucai, jucai serios. Sepi 2 a jucat cu grecii și a câștigat cu trei coapse rupte. Pe vremea aia nu exista talpă, nu exista fault – o luai și mergeai mai departe. Au câștigat și cu Milanul la vremea aia, cu șunca în valize și cu cârnați, nu cu milioanele de azi, cu fanfaronadele de discotecă și mașini scumpe!

În fine… ca să revin, cum ai pus întrebarea, mai specific?

– Ce vă amintiți din primele repetiții sau din primele concerte?

Eu am trăit cu Covaci în perioada în care eram la Timișoara, după ce ai mei au divorțat. Am crescut împreună ca adolescenți: îl vizitam acasă, la mama lui, mergeam cu tatăl meu, stăteam amândoi pe covor și am știut cu toții la vremea aia patru acorduri la chitară și cântam. După aceea eu am plecat la Reșița, unde am făcut liceul, iar el a rămas la Timișoara. În perioada aceea s-a format primul Phoenix, care se numea Sfinții.

Eu eram însă la Reșița. Acolo am făcut liceul, am făcut și școala de subingineri, iar după aceea am venit la facultate, la Timișoara, unde m-am reîntâlnit cu Covaci. Pentru că nici el, nici eu nu am vrut să mergem în armată – de fapt, nimeni din Phoenix nu a făcut armata – am rămas în facultate și am reluat prietenia din copilărie. Noi ne-am considerat frați, că așa ar fi și trebuit să fie. Nu aveam nevoie de acte ca să fim frați. Așa am crescut.

Din cauza partidului și a guvernului, care, bineînțeles, nu au acceptat denumirea de Sfinții – o cenzură tâmpită, fără niciun sens – și după episodul cu Bordeianu (n. red. – Moni Bordeianu, primul solist Phoenix), care a plecat în America, nucleul Sfinții Phoenix s-a destrămat. Atunci ei s-au gândit că, transformându-se ca pasărea Phoenix, să rămână la numele de Phoenix.

Noi ne-am întâlnit după aia, când nu mai era nici Phoenix (n. red. – după plecarea lui Moni Bordeianu în SUA, formația Phoenix a fost interzisă pe plan local pentru mai bine de un an) și atunci s-a regrupat trupa.

Dar noi doi, ca frații, am stat la mătușa lui Covaci și am regândit toată această ascensiune muzicală, care până atunci fusese mai degrabă bazată pe compoziții – cum am spune – șlagăre. Toate piesele aveau, totuși, un substrat – nu împotriva cuiva anume, ci pentru păstrarea caracterului și a libertății noastre ca oameni. Sigur că erau formule de tipul „să te vedem pe pietre”, „lovind cu pieptul sârmele de argint” – adrese foarte clare la presiune. Nu puteai să spui pe față nimic, că dispăreai a doua zi.

În perioada aceea am ajuns la concluzia că trebuie să construim un concept: compoziții care să se lege între ele și să creeze o atmosferă, o temă, un anumit mod de a gândi muzical. Așa am ajuns și la inspirația din etnofolclor. La început am făcut „Cei ce ne-au dat nume”. Ne-am dus pe malul Timișului și am săpat portretele – dacă îți amintești coperta – și am spus că sunt portretele frumoșilor. Le-am pus titlul „Cei ce ne-au dat nume” și ne-am făcut cele cinci portrete sus pe mal. Coperta am realizat-o tot eu. A fost primul LP românesc de muzică rock și a ieșit foarte bine.

Așa am crescut împreună ca Phoenix. Eu am construit caprele, ca să avem instrument (n. red. – de aici vine porecla „Căprarul din Phoenix”). Eu nu sunt muzician, dar am ureche muzicală și am construit instrumentul astfel încât să fie stabil, să meargă drept. Era un fel de metronom, dar cu sunet de lemn. În mod tradițional, avem caprele de Crăciun. Ăsta a fost rolul meu, alături de al lui Nicu. Și era singurul element de scenografie pe care îl aveam, că pe vremea aia nu aveai nimic.

Așa am stat în Phoenix-ul acela până la „Mugur de fluier”, al doilea LP, și apoi la „Cantofabule”. Dpă aceea a trebuit deja să mă angajez, pentru că eram primul căsătorit și aveam copil. Dar și coperta de la „Cantofabule” am făcut-o, împreună cu soția (n. red. – Elisabeta Sepi). A ieșit foarte bine și a fost definitorie, alături de primele trei LP-uri românești de muzică pop, ethno, rock – cum vrei să le numești.

Însă influența folclorică a fost una serioasă. Am fost cu catedra de folclor a profesorilor Manolescu și Crețu (n. red. – lectorul Gabriel Manolescu și asistentul Vasile Crețu), am umblat prin sate și am cules folclor autentic. Așa am gândit „Anotimpul”, ciclul vieții – nașterea, „Nunta”, moartea. Toate au intrat pe un făgaș foarte serios până la „Cantofabule”, care, cred eu, este încununarea muzicii rock românești. Asta e relația mea cu Phoenix.

– Care sunt amintirile dvs. cele mai puternice legate de Nicu Covaci, Josef Kappl și ceilalți membri ai trupei?

– Ca să fiu sincer, aș putea să vă povestesc o mie de giumbușlucuri care au fost importante în viața noastră de adolescenți și în muzica prin care am ajuns, față de alții, să cântăm pe stadioane. Am cântat la Sala Palatului, într-o perioadă în care Ceaușescu adunase sindicatul ca să umple sala. La noi nu mai puteai circula în jurul Sălii Palatului. Au fost experiențe extraordinare. Ne-am simțit ca niște străini veniți de afară. Am avut un succes fantastic – o experiență pe care nu ai cum să o negi.

Experiența asta te formează. Nu ca să fii înfumurat și să umbli pe străzi cu «cine sunt eu». Noi am continuat cu muzica serioasă și am avut întotdeauna public și fani pe care i-am respectat și care ne-au respectat. Iar asta este un lucru extraordinar.

Pot să spun că la concertul ăla m-am simțit într-un anumit fel, dar, până la urmă, astea sunt lucruri minore. Un lucru major este că am făcut ceva pe care lumea l-a recunoscut și oriunde ne-am dus – fie la Clubul Arhitecturii, la Stadionul Dinamo, la Teatrul sau la Opera din Cluj sau din Oradea, la Sala Palatului sau pe Câmpia Libertății – am avut mereu un public care a rezonat cu noi, care ne-a cântat textele și în fața căruia am simțit că suntem… acasă.

Pentru că acasă nu e numai unde e bine, ci unde e foarte bine: unde lumea te respectă și tu îi respecți pe ei. Asta a fost relația dintre Phoenix și public – o relație care a funcționat întotdeauna.

„Doresc să aduc Aradului tot ceea ce știu eu să fac”

– Cu ultima întrebare revin la această galerie, din Arad. A fost vernisajul de curând, dar la ce ne putem aștepta în continuare? Va rămâne deschisă?

– Sigur că da. Ea rămâne deschisă într-un sistem…

– Periodic, mă gândesc, că dvs. nu locuiți aici.

– Periodic o să fiu eu aici, dar periodic o să fie altcineva. Eu nu fac o galerie comercială, dar fac o galerie versatilă și durabilă. Asta va fi galeria în care vor veni întotdeauna oameni care au fost prieteni cu noi, cu Phoenix ca trupă și cu noi personal.

Am intenția ca, de fiecare dată, să fac un eveniment care să fie mai mult decât un vernisaj clasic, în care vorbești doar despre artistul cutare și despre arta lui. Vreau să aduc întotdeauna ceva nou: un alt personaj care a trăit în atmosfera noastră sau care a avut legături cu noi. Asta îmi doresc, ca lucrurile să fie diferite de fiecare dată. Nu ca să-mi fac mie o statuie, să am galeria mea și să expun doar lucrări de-ale mele. Nu asta vreau.

Îl avem aici și pe directorul galeriei oficiale, Dumitru Șerban, și mai sunt mulți alții cu care am fost prieteni de-a lungul timpului. Așa că nu vin la Arad ca un străin. Mă bucur că, prin doamna care a avut grijă de Covaci până în ultimele zile și care avea acest spațiu, am găsit această posibilitate. Mi-a spus: „Sepi, dacă vrei, îți dau spațiul, fă o galerie și vedem cum ne descurcăm”.

Dacă vindem lucrări și vindem atât cât să acoperim cheltuielile. Dacă nu ne descurcăm, o închiriază la alții și la revedere.

Eu asta-mi doresc: să aduc Aradului tot ceea ce știu eu să fac și cunoștințele mele în artă.

– O moștenire culturală…

– Da, așa e. Noi asta am făcut și ca Phoenix. Am intrat în cultură pe ușa din față și n-am vrut să ieșim, de-al dracului! Și cred că ne-am achitat de sarcina asta, dacă o pot numi sarcină. Că unii mă întreabă: de ce faci artă? Pentru că n-am încotro! E foarte simplu. Așa m-am născut. Asta e structura mea. Cu asta mă pot exprima. De ce să fac altceva? Eu pot să fiu și inginer, că am făcut și studiile. Puteam să fiu doctor. Dar dacă asta mi-a plăcut și asta știu să fac… atunci mă duc pe ea.

Și mie îmi place aici, mă simt foarte bine… și atunci când stau singur, noaptea, și mă uit pe aici prin geam… aproape ai zice că-s în Montparnasse-ul Estului (n. red. – se referă la priveliștea din vitrina galeriei, Piața Avram Iancu). Am și două magazine de băuturi aici, am un birt artistic acolo… Uite: îmi trece viața prin față.

Așa că mă simt foarte bine.

Mă simt acasă.