Eram gata să scriu despre altceva, când am observat impactul neobișnuit al întrebării lansate în „Pola Zilei” de sâmbătă. A fost ceva absolut neobișnuit. Sute de răspunsuri și comentarii la întrebarea privind soarta terenului pe care încă se află ceea ce a fost sectorul unu al faimoasei uzine de vagoane.

Pe scurt, ca să știe și cei care n-au citit „Pola” despre ce este vorba.

Proprietarul american al uzinei a anunțat în primăvară închiderea afacerii de la Arad. Oricum trebuiau să se mute, administrația arădeană le-a oferit un teren în afara orașului, însă americanii – având secții de fabricat vagoane și în sudul țării – au decis să închidă fabrica de la Arad, concediind în ultima instanță aproape o mie de angajați. Desigur, impactul pentru aceștia – de foștii angajați vorbim – a fost dramatic. Problema cea mare însă vizează terenul uriaș, aflat mai nou, prin extinderea necontenită, cam spre centrul orașului. Americanii, nu de mult, și-au anunțat intenția să demoleze clădirile și halele industriale, pregătind terenul pentru viitoarele investiții.

De aici începe incertitudinea, respectiv îndoiala. Exprimată de cei care au comentat la „Pola”, în mod cât se poate de evident. Ideea centrală este că arădenii nu prea au încredere în capacitatea și dorința administrației actuale de a face acolo ceva chiar util și frumos pentru oraș.

Convingerea lor este că cei implicați – e vorba, desigur, de administrația locală, cea care are toate pârghiile în mână – nu urmăresc interesul general, ci pe cel particular, personal chiar. Așa că vor decide cum să fie mai bine pentru ei, nu pentru oraș. Cei mai mulți dintre comentatori sunt de părere că vor construi și acolo blocuri și alte cele la grămadă, fără să judece mai aprofundat situația și să cântărească pe bune variantele care ar fi cele mai bune pentru oraș.

Printre altele, un parc, combinat eventual cu o parcare. Nu de alta, dar parcări se tot construiesc în Arad de decenii, dar, foarte ciudat, până acum nu au terminat nici măcar una. Și asta în situația în care, la orele de vârf, cel puțin în zonele centrale, nu mai găsești un loc unde să-ți parchezi mașina. Să nu mai vorbim de închiderea pentru mașini a zonei centrale – de la Primărie până la Teatru –, așa cum tot încearcă Bibi în week-endurile de vară; o posibilitate de neconceput în condițiile în care nu există nicio parcare ca lumea în zonă.

Toate astea nu exclud, desigur, anumite construcții, clădiri care să se integreze în imaginea proiectată. Numai să fie cine să proiecteze și cine să înțeleagă și să fie de acord. Și să renunțe la eventualele ciubucuri, care sunt sigure dacă se face cum vor cei care vor un ban la repezeală, fără să pună în loc vreo valoare autentică.

Cert este că, cel puțin până acum, administrația tace și se face că lucrează. Ca și în alte dăți, de altfel, atunci când, în loc de proiecte serioase și de viitor pentru oraș, ei își împart câștigul obținut din a te face că lucrezi. Comedia pentru proști cu Cetatea reprezintă un exemplu, dar și un precedent. Noi, aici, în liniștea ploioasă de duminică, uitându-ne la frunzele care cad fără oprire, suntem de părere că modul în care va fi folosit terenul despre care vorbim este de mare importanță pentru viitorul orașului. Aproape la fel de important ca și Cetatea, respectiv transformarea, folosirea ei în interesul orașului, nu în cel al investitorilor de două surcele, dar foarte atenți la interesele celor care conduc și parazitează orașul.

Ia, băgați de seamă: e vorba de partea dreaptă, cum vii spre centru, a bulevardului dintre UTA și gară. O zonă mult circulată, mai ales acum, de când vizavi se află numai magazine și centre comerciale, asta ca să nu vorbim de mall-ul Atrium. Într-un capăt este stadionul, iar în celălalt gara. Dacă te uiți pe harta orașului, realizezi că, din punct de vedere strict spațial, este aproape în centru.

Având toate acestea în vedere, este cât se poate de limpede că dispariția uzinei creează acolo un loc care, dacă e folosit bine și cu simț urbanistic, poate schimba fața orașului. Sau, privită din perspectiva celor care se îngrijesc de oraș – edilii, adică –, situația creează o posibilitate unică, chiar istorică, nemaivăzută pe aici de decenii bune.

Spun toate acestea pentru cei care au tendința să bagatelizeze totul, să dea a lehamite din mână, repetând la nesfârșit: „Lasă, că au mai fost situații, se rezolvă cumva până la urmă și asta.”

Într-adevăr, se mai întâmplă. Iar la noi mai mereu. Poate tocmai de aceea, de această dată merită să ne gândim mai serios, să realizăm că viitorul orașului depinde și de noi. Cel puțin de hotărârea noastră de a împinge administrația spre soluția cea mai bună.

Nu exclud, ba chiar ar fi bine ca această administrație să se ia, în cele din urmă, în serios și să lanseze un concurs de urbanism – chiar internațional, în fond suntem în UE – pentru folosirea și amenajarea locului despre care vorbim și care se eliberează în scurt timp.

Nu de alta, dar asta se întâmplă mereu: ei pleacă la un moment dat, iar noi rămânem cu ce au făcut sau n-au făcut.
Mai mult cu ce n-au făcut…