Civilizația spitalului este o lume cu care luăm contact în circumstanțe speciale. Tocmai de aceea este greu s-o cunoaștem, chiar înăuntrul ei fiind. Pe de altă parte, acum este destul de riscant de evocat această lume în alți termeni decât foarte critici, dat fiind că încă nu s-au stins ecourile tragediei de la Iași, unde au murit 7 copii.

Și totuși am să-mi asum acest risc, cu convingerea că incompetența unor manageri (care, în cazul de la Iași, au ascuns existența focarului de infecție) sau mai știu ce alte nenorociri provocate de incompetența altor manageri sau medici, nu schimbă nimic din ce am de spus.

Anchetă epidemiologică la Spitalul de Copii „Sfânta Maria” din Iași, după moartea a 6 bebeluși infectați cu bacteria Serratia Marcescens

Am avut parte de mult spital în ultimele luni și nu doar în Arad – un fapt care mi-a permis să observ că, din punct de vedere medical, Aradul stă undeva între foarte bine și foarte rău, cam pe la mijloc spre bine. E (este) o observație personală, făcută printre destule momente de suferință și tocmai de aceea țin la ea. Am văzut că s-a investit mult în aparatură medicală și am constatat că avem o nouă generație de medici foarte buni.

Am avut ocazia nu doar să fiu tratat, ci și să observ cum se prezintă viața în spital, dincolo de dureri, branule (of, ce chin cu branulele astea de cea mai proastă calitate!), tratamente, vizitele medicilor și rudelor, automate de cafea, suc și apă, WC-uri, personal medical și auxiliar (cred că așa li se spune).

Cabina de duș a fost transformată în magazie. Bolnavii se pot spăla după externare

Apropo de WC-uri: care o fi fost mintea luminată care a lăsat secția de urologie cu o singură cabină pentru bărbați și fără niciun duș (cabina fiind transformată în magazie)? Repet: urologia, nu stomatologia sau ortopedia… Am înțeles că este un „domn cu administrativul”. Îi doresc să stea și el la rând, să vadă cum e să ai medici buni, dedicați, dar administratori de tras apa după ei…

Prin grija unui domn „cu administrativul”, aici se stă la rând ca pe vremuri la carne…

În toate aceste luni grele m-am convins că există o civilizație a spitalelor, despre care se vorbește mai puțin decât despre civilizația străzii. Probabil pentru că ne sunt mai cunoscute zbaterea de zi cu zi, claxoanele și pericolele ce ne vin de la sutele de cai putere din apropiere, aglomerația din jurul școlilor sau a covrigăriilor, permanenta neîncredere în cei de lângă noi și, desigur, nervii.

Deznădejdea o găsim în ambele civilizații pomenite, când primim anumite diagnostice, în spital sau în dispensar (mă rog, ambulator), când uităm că, înainte de internare sau de analize, nu vedeam „luminița” de la capătul străzii din te miri ce cauze care ne sufocau orice speranță.

Apoi, în fața câte unui diagnostic, toate astea par (și chiar sunt) nimicuri. De multe ori nici măcar nu trebuie să ai confirmarea diagnosticului pentru a înțelege că ierarhia valorilor în viață se poate schimba de la o secundă la alta. Tot ce părea vital într-o civilizație, în cealaltă pare o glumă proastă.

Cine nu înțelege asta nu a făcut niciodată o analiză pentru confirmarea sau infirmarea cancerului, de exemplu… Așteptarea rezultatului la acele analize este unul dintre momentele în care înțelegem că orice alte încercări ale vieții par nimicuri.

Iar cine are momente de deznădejde doar pentru că se luptă cu nesiguranța zilnică sau cu prețurile mari la carne și zarzavaturi este un mare norocos.

Da, se vorbește prea puțin despre civilizația spitalului, despre acea orânduire nevăzută, făurită din durere și alinare, din respect, tăcere și răbdare, care ar trebui să dea măsura unei societăți civilizate. Dar și despre fața urâtă a acestei civilizații, care începe tot cu durere și se termină cu moartea. „Trăim cu moartea lângă noi în fiecare zi” – îmi spunea un medic, la vizita de dimineață, când i-am spus că pacientul din stânga mea murise pe la ora 4 dimineața…

Până în acest an plin de spital, nu am observat că între cele două civilizații există interferențe – evident, nu chiar ca în teoria astronautului antic,

Dar suficient de vizibile încât să deranjeze. Civilizația străzii s-a mutat în spital. L-a cucerit pur și simplu, cu tot cu ticurile, cu zgomotul, cu graba și nevoia de spectacol – desigur, elegant spus, pentru că de multe ori lipsa de educație, cu toate tarele pe care le determină, infectează pur și simplu spitalele.
De multe ori, între trotuar și salon nu mai există nicio diferență.

Halatele albe – un fel de a spune, pentru că tot mai puține au această culoare – sunt „înghițite” de marea de obrăznicie și de lipsă de înțelegere față de suferința celor internați. Și nu-i vorba doar de perioadele din zi în care este permis accesul aparținătorilor la bolnavi.

Nu voi înțelege niciodată de ce simt românii nevoia să vorbească tare, de parcă ar dialoga cu cineva aflat pe dealul vecin. Dacă se întâmplă în restaurant, treacă-meargă. Dacă șefii stabilimentului acceptă ca restaurantul lor să coboare până la nivelul de bodegă de cartier, asta e. Dar ce te faci dacă ești internat în spital? Nu poți să achiți nota de plată și-apoi să pleci.

Asta ca să nu mai spun că mulți bolnavi au dureri, au puse perfuzii sau sonde în cele mai dificile părți din organism și este o adevărată „plăcere” să suporte și terapia prin aparținători.

Contrar unui stereotip și, aș spune, a unor știri care duc în stare de perplexitate comunitatea, nu personalul medical este problema. Spre deosebire de alte vremuri și de alte instituții, în spitale găsești oameni care își fac meseria cu seriozitate, salută pacienții, chiar dacă asta nu face parte din fișa postului, medicii explică tratamentul, ascultă, suportă.

De altfel, majoritatea medicilor și asistentelor par să fi înțeles că demnitatea profesională nu depinde doar de salariu, ci de o formă de decență pe care ți-o datorezi ție însuți.

Evident, civilizația spitalului nu se oprește la cadrele medicale și cu atât mai puțin la medici. Dincolo de actul medical propriu-zis, totul se schimbă radical. Spitalul pare că devine o gară, bolnavii devin simple bagaje de transportat între două peroane.

Civilizația spitalului e o chestiune de detaliu.

De la felul în care se vorbește cu un om în halat sau în pijama, până la felul în care se deschide o ușă – se bate, apoi se intră; se intră fără să se bată; oricum, nimeni nu așteaptă răspunsul sau permisiunea de a intra.

Eram într-un cabinet, așteptând să fiu consultat. La un moment dat se deschide ușa. O cucoană, care putea avea milioane de bacterii printre faldurile poalelor sau ale fustelor strident colorate, întreabă despre o doamnă doctor. „Este la etajul 3.” Închide ușa, apoi o deschide iarăși: „Și nu mai vine azi?” „Nu, doar lunea și miercurea este aici.” Iar se închide ușa, apoi iar se deschide: „Am fost programată ieri, dar n-am putut veni.” Dacă eram medic, o scoteam din clădire. Bine că am fost doar pacient, că aș fi fost acuzat de rasism.

E o ordine fragilă în această civilizație a spitalului, „infectată” de stradă. O ordine care, în mod normal, se bazează pe câteva convenții simple: respectul pentru intimitate, respectul pentru timp și respectul pentru suferință. Doar că strada le-a „infectat”, și toate trei sunt, acum, în suferință.

O pacientă care nu lasă medicul să consulte, o infirmieră care glumește pe hol despre un pacient sau o problemă sindicală nu fac decât să importe în spital limbajul străzii.
Așa se produce confuzia: spitalul nu mai e un spațiu al decenței și al limitelor, ci o prelungire a lumii de afară, unde fiecare își permite orice. Apoi se emit „sentințe” și se împart vinovății pe Facebook.