În perioadele de neliniște socială, de incertitudine și zbucium, popoarele caută profetul care să le scoată din necazuri. Iar când nu-l găsesc, să zicem, pe cale naturală, îl inventează. Toate acestea sunt semnele unei crize, pe care a trăit-o și România ultimului deceniu și încă o mai trăiește. Este o criză a reprezentării, a legitimității și, desigur, a încrederii. În acest cadru social deprimant a apărut Călin Georgescu, o figură de om fără putere instituțională (cel puțin nu la vedere), dar cu o retorică atrăgătoare, mistică și un ton de „profet al neamului”.

A fascinat de la bun început în interiorul acelei bule pe care și-a creat-o sau, mai degrabă, care i-a fost creată, mai ales între anii 2022-2024 — o fascinație aproape mistică, neverosimilă, născută din evidențierea slăbiciunilor sistemului politic, profitând de oboseala unei societăți care nu mai găsea oameni în care să creadă.

Fascinația pentru profetul Călin Georgescu — un simptom, nu o cauză

Călin Georgescu nu a fost nici lider politic, nici intelectual canonic, cu atât mai puțin un om de acțiune. A fost și încă este un fel de guru meditativ, care observă răul din societate, dar nu se luptă cu el, ci lasă impresia că îl poate învinge oricând. Dar pentru asta ar avea nevoie doar de un mic îmbold: să fie chemat de oameni să-i conducă spre victoria finală. Nu lupta-i este hărăzită, ci conducerea maselor…

Cu toate astea, a devenit, pentru un timp, reperul unei Românii dezamăgite — profetul, un personaj în jurul căruia s-a coagulat mitul unei imaginare speranțe de salvare. Pare o anomalie, dar nu este decât un fenomen social care produce simboluri (de cele mai multe ori false) acolo unde sistemul existent nu mai oferă nici măcar speranță, darămite soluții.

Aici ne-au adus cele trei decenii și jumătate de interese transpartinice, impostură și corupție, cărora „profetul” Georgescu le-a opus calm bine dozat și vorbă domoală, controlată, plus câteva teme strategic alese: „adevăr”, „puritate”, „omenie”, „rânduială”, „conștiință” și, înainte de toate, Dumnezeu.

Georgescu nu a oferit soluții, ci iluzia unei renașteri spirituale.

Strategii „profetului” au știut mai bine decât liota de mocofani și neghiobi care se dau mari specialiști pe la partide că românii nu mai voiau programe politice sau proiecte de țară și au intuit că românii s-au săturat de promisiuni „deștepte” și de campanii „de marketing”. Au intuit că românii, sătui de minciuni, căutau o voce care să le inspire încredere, care să aducă un strop de moralitate în această lume sufocată de imoralitate.

Și uite-așa ni l-au trimis pe „profetul” Călin, cu atitudinea lui calmă și gravă în același timp, cu limbajul lui solemn, ce se voia liturgic. Știau ei, strategii, că într-o societate zgomotoasă și dominată de scandaluri, tăcerea și solemnitatea, chiar mimate și teatrale, par înțelepciune pură.

Strategii lui Georgescu au intuit că, sătui de partide mincinoase și corupte sau de instituții nefuncționale, românii simt iarăși nevoia unui „părinte moral”, a unui „tătuc” (deși abia au reușit să scape de unul în ’89).

Și iată, „profetul” și-a făcut apariția ca o boare, vorbindu-le românilor nu despre investiții, programe, bugete, ci despre „ființa neamului” și „trezirea în conștiință”, așa cum n-ar fi reușit nici Sergiu Nicolaescu s-o facă în filmele sale — din care mai citează și „profetul”, că nu se poate limita doar la Stăpânul inelelor…

Dincolo de partea „metafizică” a apariției lui, în condițiile arătate, popularitatea lui Georgescu nu a fost spontană. Ea a fost construită pe fundamentul unui discurs naționalist-mistic, dar răspândit printr-o arhitectură de comunicare modernă: Facebook, TikTok, podcasturi, rețele de ONG-uri, plus o altă rețea, de „colaboratori interni”, despre care vom vorbi altă dată.

Și iarăși trebuie spus că strategii lui au înțeles mai bine decât mocofanii „strategiști” de la partide că, într-o țară cu încredere scăzută în mass-media tradițională, aceste canale „alternative” reprezintă noul amvon de unde se poate predica eficient, dar în anumite condiții de publicitate, altfel eficiența scade drastic.

Înainte de a vorbi despre aceste condiții, să subliniem că strategia de comunicare electorală a fost construită deliberat în două registre complementare: unul tragic-profetic, altul blând, empatic, aproape duhovnicesc.

Astfel, pe Facebook a fost promovată imaginea unui Georgescu „profetul persecutat” (cu elemente imaginare, ca să spunem, mincinoase) – „Călin Georgescu este interzis pentru că spune adevărul”, „Sistemul globalist îl vrea distrus pentru că iubește România” și altele asemenea, fiind indusă ideea luptei pe care o duce „profetul” cu „forțele întunericului”.

În plus, prin aceste mesaje se asigură un anumit tip de imunizare a „eroului” (practicată și în prezent în mesajele „suveraniste”), întrucât orice critică la adresa lui devine dovadă a „persecuției”.

Sigur, nu au fost uitate nici mesajele de tip biblic, combinate cu slogane banal-patriotice („Adevărul nu poate fi ucis”) și o grafică ce amintește de afișele sau flyer-ele publicitare ale organizațiilor (neo)protestante – care, iată, au fost foarte bune și pentru a atrage „ortodocși patrioți, de sorginte dacică”.

Imaginea lui Georgescu „profetul luptător, persecutat” pentru „dragostea de țară” de pe Facebook este înlocuită pe TikTok de cea a lui Georgescu „părinte blând”, care storcea lacrimi cu filmulețe de câteva zeci de secunde, în care se auzea vocea lui gravă, vorbind „credincioșilor” săi în ritm lent, meditativ, pe un fundal sonor cu cor bisericesc sau pian melancolic: „Omul fără adevăr e ca un pom fără rădăcină”, „Trezirea nu vine din politică, ci din suflet”, „Nu politica ne va salva, ci iubirea”.

Să ne trezim călare în conștiință, sub crucea din cer…

Sursa: foaiatransilvana.ro

Și uite-așa, în timp ce „șefii României” de atunci – Ciolacu, Grindeanu, Ciucă, Rareș Bogdan și alții ca ei – aruncau cu banii din buget și din „fondul de rezervă”, strategii lui Georgescu lucrau foarte eficient la o construcție mediatică fără precedent în România și, cum s-a dovedit deja, în Europa.

O construcție care a fost atât de bine realizată, încât funcționează și acum, la aproape un an de la îngroparea lui prin scoaterea în afara cursei electorale – fapt care confirmă că astfel de construcții sunt periculoase într-o societate fără lideri adevărați, fără instituții independente politic și funcționale.

Cu adevărat grav este că ascensiunea „profetului” pe turnantă, dacă mi se permite această apropiere de lumea sportului, a fost tolerată sau chiar sprijinită de structuri instituționale. Autoritatea Electorală Permanentă nu a verificat sursele de finanțare ale campaniilor sale online, ONG-uri de foști militari i-au oferit platforme publice, și enumerarea ar putea continua.

Desigur, și unele televiziuni și „formatori de opinie” l-au promovat, dar în numele „libertății de opinie”, nu din motive ce pot fi încadrate în Codul penal.

Despre fascinația căreia i-au căzut pradă unii intelectuali vom discuta, poate, cu altă ocazie. Pentru că este de neînțeles cum oameni cu educație solidă, cu convingeri și discernământ au căzut în plasa unui discurs plin de confuzii teologice, aberații mistice și conspirații pseudo-științifice susținut de acest fals profet.

Călin Georgescu nu-i politician, ci un val de abur încărcat cu multe iluzii și speranțe, care a stârnit un vis colectiv al dorinței de curățenie morală. Doar că totul s-a bazat pe irațional și pe minciună. O minciună, poate frumoasă, ca un spectacol de teatru în care este pus în scenă un basm, un mit.

În perioadele de neliniște socială, de incertitudine și zbucium, popoarele caută profetul care să le scoată din necazuri. Iar când nu-l găsesc, să zicem, pe cale naturală, îl inventează.

Sondaj CURS: Nemulțumirile economice zdruncină clasa politică. Călin Georgescu pe primul loc la încredere, premierul Ilie Bolojan se prăbușește

Doar că în viața reală, miturile au un preț care se numește dezamăgire. Toți profeții falși generează un astfel de preț, pe care-l plătesc „spectatorii”, dar nu la intrare, ci la ieșirea din vis.

Criza de personalități, prin care trece și România, nu se rezolvă prin căutarea, pe Facebook sau TikTok, a unor „aleși”, ci prin refacerea încrederii în mecanismele și instituțiile democratice. România nu duce lipsă de minți luminate sau de valori morale, ci de infrastructură democratică și morală care să le protejeze activitatea.

Infrastructură pe care numai noi, cetățenii o putem întări. Doar că, pentru asta ar fi nevoie de o Românie unită, nu dezbinată ca acum – știți, nu-i așa?, că dezbinarea asta profită doar politicienilor. Tuturor politicienilor, tuturor partidelor, nu doar celor pe care nu-i suportăm.