Nu doar pentru că avem război la graniță trăim vremuri ciudate, dificile și tot mai greu de înțeles. Trăin vremuri în care oamenii nu își exprimă nemulțumirile, în stradă, la televiziuni sau pe rețelele de socializare, ci își exprimă cu violență ura împotriva oricui nu este de aceeași părere. Nemulțumirile sociale sunt doar un pretext pentru exhibarea urii.

Trăim vremuri de război în timp de pace.

Protestăm împotriva tuturor celor care gândesc sau fac altfel decât ne convine nouă, înjurăm și blestemăm cu icoane în mâini, amenințăm sau chiar lovim cu pacea în gură. Nu mai există bine colectiv sau interes comun. Există doar „eu” sau „mie”.

Mare dreptate avea Einstein când spunea că „Pacea nu este doar o absență a războiului, ci și o stare de minte, o dispoziție pentru bunăvoință, încredere, justiție”.

Nu putem spune că vrem pace dacă mintea noastră este plină de război și nu putem avea pace dacă, în interiorul nostru – minte, simțuri, sentimente –, totul este ură, violență, război. Nu căutăm calea spre pace – pace interioară, pace cu vecinii, cu prietenii sau rudele –, căutăm pretexte să ne războim.

Desigur, nu putem uita că avem (și) un război adevărat în vecini, în care mor oameni nevinovați doar pentru că așa vrea cel mai mare antihrist pe care l-a dat omenirea în ultimul secol.

Dacă ar fi să ne luăm după mesajele unor exaltați de pe Facebook și, mai ales, TikTok, sau după comentariile alarmist-senzaționaliste de la unele televiziuni de știri – cândva, poate, ne vom da seama cât rău pot face aceste televiziuni, cu largul concurs al CNA –, suntem în pragul unei noi Revoluții franceze. Sau, dacă vreți, al unui nou episod al acestei Revoluții care nu dă semne că ar vrea să se termine din 1789 încoace…

Evident, nu există nicio legătură între Revoluția franceză (care urmărea răsturnarea regimului politic și instaurarea unei noi ordini sociale) și protestele violente din aceste zile din marile orașe franceze, care urmăresc alte scopuri, între care reforma pensiilor, dar și schimbarea guvernului datorită politicii de austeritate pe care voia s-o impună.

Nici între protestele francezilor și ale românilor nu există multe asemănări, în principal pentru că există mari diferențe între condiția și forța sindicatelor din Franța și a celor din România, pornind de la tradiție și continuând cu înțelegerea diferită a ideii de solidaritate.

În vreme ce în Franța solidaritatea dintre sindicatele din diferite sectoare este o practică obișnuită și veche, în România nu se poate vorbi decât despre orgolii și interese personale ale unor lideri, ceea ce duce la fragmentare și slăbirea puterii sindicatelor.

Ca să nu mai spunem că, în timp ce sindicatele franceze își asumă o anumită apropiere de partidele politice, ale noastre nici nu vor să audă de o astfel de asumare, deși toate marile sindicate sunt legate de politic, poate chiar mai mult decât cele franceze.

Iată suficiente motive pentru a privi cu suspiciune entuziasmul unor conaționali la căderea guvernului francez, eveniment pe care îl consideră începutul unei inevitabile „căderi de ziduri”, cu reverberații în România. Că au avut astfel de reacții, pe rețelele de socializare, unii cetățeni simpli, treacă-meargă, dar cam în același ton au reacționat și oamenii politici. De la care, oricum ar fi, avem anumite așteptări.

Se pare, totuși, că, într-o anumită zonă a politicii românești, visele induc o stare potrivită pentru alunecarea într-o dimensiune paralelă cu realitatea, dar nu atât de ruptă încât să nu se poată comunica.

Îl avem, bunăoară, pe cel care, cu o extrem de îndoielnică îndreptățire, se reclamă „câștigător al alegerilor prezidențiale” sau „președintele ales”: Călin Georgescu, candidat care s-a remarcat mai degrabă prin declarații bizare și teorii conspiraționiste decât printr-un proiect coerent.

A intrat în (pre)campania electorală cu afirmații spectaculoase, dar greu de luat în serios – de la „suntem vlahii din Valhala” și ideea că latina se trage din română, până la povești cu nanochipuri în sucuri sau „întâlniri pe care le-ar fi avut cu alte specii”.

Astfel de afirmații, insuficient explicate sau dovedite, l-au transformat într-un personaj exotic, dar i-au și asigurat notorietatea în rândul unei anumite părți a societății, ieșite din pandemie cu multe semne de întrebare sădite de conspiraționiști.

Nu discutăm despre simpatia pentru Putin sau opțiunile lui anti-europene și euro-atlantice. Acestea nu sunt ciudățenii, ci opinii la care oricine are dreptul, chiar dacă nu se potrivesc cu ale noastre.

Mai grav însă decât excentricitățile retorice a fost mecanismul de manipulare pus în mișcare în jurul și în beneficiul său. Pe de o parte, a vizat atragerea voturilor prin activarea masivă a conturilor de pe rețelele sociale, mai ales TikTok – realitate confirmată inclusiv de reprezentanți ai platformei. Pe de altă parte, a contribuit la polarizarea și învrăjbirea societății românești, împingând oamenii unii împotriva altora pe criterii politice. Mai exact, de opțiuni politice.

Această divizare servește perfect intereselor celor care preferă o Românie slăbită și conflictuală. Nu putem ști cu certitudine dacă au existat sprijin sau influențe externe – decât dacă serviciile vor produce dovezi în acest sens –, dar suspiciunile sunt rezonabile, în contextul avertismentelor primite de la servicii de informații din state aliate. În orice caz, efectul este vizibil: o societate fragmentată, gata oricând să reacționeze violent la stimuli politici sau propagandistici.

În loc să fie un lider capabil să unească și să întărească națiunea, Georgescu a devenit un catalizator al resentimentelor și al neîncrederii. Iar acesta este un păcat politic greu de iertat.

Oricum, slăbirea coeziunii românilor ar putea fi oricând o țintă a oricui ar avea interes și capacitate tehnică pentru a purta noua formă de război, căreia i se spune „hibrid”. Și să nu uităm că, înainte de alegerile din 2024, „pericolul” ca românii să se unească împotriva partidelor care au condus țara spre dezastru era cât se poate de real și posibil.

Mai mult, era „pericol” și ca diaspora să fie mai activă decât până atunci, știut fiind că românii plecați la muncă în străinătate sunt foarte sensibili la suferințele rudelor rămase în țară.

Aceste „pericole” reale puteau fi oricând, și pentru orice neprieten al României, un adevărat imbold pentru o acțiune profesionistă de manipulare, în vederea antagonizării societății românești, de învrăjbire a românilor contra românilor, de declanșare a unui „război intern în vreme de pace”. Așa putea fi sădită și sămânța urii și violenței care domină astăzi societatea noastră.

În acest context tensionat, Călin Georgescu, dar și George Simion, care au fost aproape de câștigarea alegerilor prezidențiale, nu au găsit nicio ocazie să transmită un mesaj de unitate sau de încurajare pentru poporul pe care pretind că îl reprezintă. Dimpotrivă, prin discursuri agresive și prin cultivarea resentimentelor, au adâncit prăpastia dintre românii cu opțiuni pro-europene și cei cu simpatii anti-europene.

Propunere suveranistă de răzbunare: dacă vor câștiga alegerile, adversarii vor fi trimiși la Canal

Ori, adevărații lideri sunt cei care unesc, nu cei care dezbină. Georgescu și Simion au ales să construiască pe fragilitatea societății românești, nu pe forța ei. Iar consecințele se văd deja: o Românie polarizată, vulnerabilă, prinsă într-un „război în timp de pace”, care face mai mult rău decât orice adversar extern.