Simt nevoia să precizez, înainte de orice, că nu am fost și nu sunt de acord cu violența, indiferent de forma ei, pentru că o consider cea mai primitivă formă de manifestare umană. Da, să „sari la bătaie” din te miri ce motiv, este o reacție primitivă, rudimentară, proprie celor ce-au dobândit cel mult deprinderile de început ale umanității bipede.

Violența, știrea noastră de toată ziua

Cu toate astea, sunt conștient că violența face parte – din păcate, tot mai mult – din viața noastră. Și, poate mai trist, violența atrage publicul, oricând dispus să asiste la „un scandal”, la „o bătaie între doi șoferi” sau între două grupuri de eleve abia trezite la pubertate. Apoi, „marele” eveniment va fi, normal, nu-i așa?, filmat cu telefonul mobil, transmis și comentat pe rețelele sociale, iar „operatorii” își trec evenimentul în CV, ca orice vedetă.

Și, dacă n-am apucat să fim martori la vreo violență publică și nici nu urmărim rețelele sociale, are grijă presa, în special televiziunile (care au inventat „știrile de la ora 5”), să ne aducă violența în case. Pentru că, alături de accidente sau alte nenorociri, violența atrage fie cititori, fie telespectatori. Este un adevăr trist, pe care trebuie să-l recunoaștem și să căutăm soluții pentru a scăpa din această capcană.

Pentru că este o capcană. Aceste evenimente „senzaționale” care ne umplu paginile sau timpii de emisie și, totdată, atrag publicul, înseamnă o mare minciună care, în timp, ne va deforma pe toți, jurnaliști sau consumatori de presă. Pe noi, jurnaliștii, ne va îndepărta de sensul profesiei astfel încât, după o vreme informație „adevărată” va fi doar cea care se pretează la „știrile de la ora 5”.

Consumatorii de presă vor fi tot mai înstrăinați, dominați de frică, tot mai aproape de depresie și tot mai neîncrezători în tot ce-i înconjoară. Tot mai mulți tineri își vor face modele din „bombardieri” care, dacă bine înțeleg eu denumirea, ar fi niște mardeiași incluți, unii poate chiar analfabeți, umflați cu steroizi, gata să scoată cuțitul, bâta sau chiar revolverul pentru a-și impune „punctul de vedere” în zona lor de acțiune.

Vă dați seama ce va însemna asta, în cazul nedorit al unei provocări de genul celei prin care trec acum ucrainenii? Aș putea paria că primii care ar da bir cu fugiții ar fi tocmai „bombardierii”, dar nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea de a fi supuși unei astfel de încercări.

Violența în sport și nu numai

Zilele trecute aflam din presa sportivă că un arbitru de fotbal din Turcia, la finalul unui meci din prima ligă, a fost lovit cu pumnul de patronul nemulțumit al uneia dintre echipe. Lovit, nu pe culoar sau în vestiar, ci pe teren, în fața mai multor mii de spectatori și, desigur, a tuturor celor implicați în meciul cu pricina (amănunte AICI).

Pornind de la acest moment violent, putem să ne întrebăm, de ce s-a ajuns aici? Cât de mari trebuie să fie frustrările celor care ajung să recurgă la astfel de metode pentru a-și „face dreptate” sau doar pentru a se descărca? Sunt doar ei vinovați?

Evident, sunt cauze generale care generează violența, care pornesc de la educație, de la condițiile sociale sau cele economice, cauze care fac obiectul unor studii de specialitate ce se adresează unui public mai specializat sau în curs de specializare.

Este de observat că în general se studiază faptele autorului agresiunii, cauzele imediate care au generat violența fiind considerate mai degrabă niște circumstanțe personale de care va ține cont, eventual, instanța de judecată. Despre celelalte cauze, care în general provoacă persoanele predispuse la violențe, nu prea se vorbește.

Ca și în celelalte domenii ale vieții sociale, violența pe stadioane este generată (și) de comportamentul unora dintre participanții la fenomen. Când conducătorii de cluburi „judecă” strict prin prisma intereselor proprii – de cele mai multe ori dictate de bani – fără legătură cu adevărul văzut de „o țară întreagă”, nu se poate ca acest subiectivism cras, fățiș, să nu atragă cel puțin antipatie, dacă nu ură profundă. Sentiment care se va transmite rapid sportivilor și suporterilor.

Pe de altă parte însă, s-au văzut multe cazuri în care arbitri au greșit grav – cu repercusiuni asupra ierarhiei sportive și, implicit, asupra salariilor și condiției sportivilor – fără să pățească ceva. Și nu doar în fotbalul românesc. Doar că în timp ce în Anglia, conducerea arbitrajului a considerat util să recunoască public greșeala arbitrului, precum și iminenta sa sancțiune, în România nici vorbă de așa ceva. Astfel că, în jurul arbitrajului românesc s-a creat o „aură” de ilicit în grup organizat, asemănător grupărilor mafiote.

Citiți aici: Decizie inexplicabilă… Arbitrul din cabina VAR a uitat un picior al unui jucător de la Iași după linia roșie și a anulat eronat un gol

Nu-i de mirare că, știindu-se protejați, arbitrii au devenit enervant de aroganți, de parcă ar fi politicieni. Și se înțelege că nedreptatea și aroganța sunt cel mai greu de acceptat când se întâlnesc în persoana unui „judecător” cum este arbitrul.

Or, când ilicitul care generează nedreptatea rămâne mereu nepedepsit, se poate ajunge la limita suportabilului, ceea ce poate duce ușor la violență, cum s-a întâmplat după meciul din Turcia. Sigur, nu ne dorim așa ceva pe stadioanele noastre, dar cine poate garanta că nu se va întâmpla? Când se ajunge la limita suportabilului, spectrul sancțiunilor nu-i mai sperie pe cei porniți să-și facă singuri dreptate.

La fel și în cazul politicienilor. Care sunt de trei decenii deasupra legilor (puținele excepții nici nu trebuie băgate în seamă), pentru că și-au creat un sistem în care instituțiile statului sunt total în subordinea lor. Și, desigur, puțini sunt cei capabili (sau dispuși) să nu fie aroganți.

Mai ales că urmează un an electoral, în care clasa politică va fi expusă pericolului de a se întâlni și cu un electorat ceva mai sensibil la aroganță și nedreptăți. Electorat pentru care lupta împotriva nedreptății și aroganței este un deziderat de aur.

Am precizat de la bun început că nu sunt de acord cu violența, tocmai ca să nu se creadă că aceste rânduri sunt o formă de incitare la violență. Nu sunt. Dar, sincer, încă nu știu dacă urăsc violența mai mult decât nedreptatea și aroganța.