Înainte de toate să clarificăm o chestiune: reexpunerea în muzeul arădean din Palatul Cultural al tripticului „Înmormântarea lui Isus”, realizat în 1902 de către pictorul Feszty Árpád, este un moment care onorează comunitatea arădeană. Pe cei care de peste cinci ani s-au implicat în scoaterea pânzei care are 13 metri în lungime și patru în lățime și care reprezintă momentele cunoscute ale sacrificiului central religiei creștine. E vorba de cei de la asociația ”Kölcsey” și conducerea Muzeului Arădean înainte de toate. Și care nu aveau posibilitatea să facă ceea ce au făcut fără concursul binevoitor al conducerii județene, deci până și Consiliul Județean merită apreciere pentru că s-a comportat firesc în acest caz. Așa cum merită această apreciere și cei sau cel care stă în spatele Consiliului Județean.

Mai mult însă merită recunoștința noastră specialiștii-restauratori de la muzeu, de la Bruckenthal și Ungaria, cei care au redat publicului imaginea nealterată de timpul cât a stat ascunsă înfășurată pe o rolă în pivnița muzeului.

După ce toate acestea au fost zise, să trecem la momentul festiv de vineri, să stabilim clar datele problemei, respectiv modul în care a fost tratată de lumea politică românească și nu numai.

Înainte de toate este de spus că Feszty Árpád nu face parte dintre cei mai mari pictori ai culturii maghiare, fiind vestit înainte de toate pentru ciclorama monumentală, având 120 metri lungime, de la Ópusztaszer (nu departe de Szeged), cea care prezintă intrarea maghiarilor în Panonia. Istoricizant și academic, ginerele scriitorului maghiar poate cel mai cunoscut opiniei culte românești – e vorba de Jókai Mór – trăia din comenzile de stat, respectiv chiar particulare, picturile sale mai mici cultivând clișeul (țărani cu pipa), valoarea lor de piață netrecând de câteva mii de euro la ora actuală.

Tripticul „Înmormântarea lui Isus” a fost pictat la Veneția, expus în mai multe locații în Occident, dar dimensiunea sa neobișnuită – a nu se uita, suntem în perioada exploziei avangardei artistice – punea problema expunerii sale permanente. Asta este și motivul pentru care a ajuns la Arad la cererea asociației culturale Kölcsey, având în vedere inaugurarea din 1913 a Palatului Cultural, conceput, înainte de toate, ca un muzeu-mausoleu al evenimentelor tragice din 1849 legate de oraș. Oricum Feszty a avut momentul său de glorie cu ciclorama la serbările milenare din 1896, dar nu a ajuns niciodată la aprecierea celuilalt pictor maghiar, Munkácsy, care, prin anii săi de ucenicie, poate fi legat de Arad. Nu e de mirare că până și „Înmormântarea lui Isus” este considerat de specialiști un răspuns la cele trei pânze despre Golgota a acestuia.

Însă toate acestea așează doar în cadrele firești evenimentul de săptămâna trecută. Nu de alta, dar au fost unii, politicieni, chiar legați de arte, e drept cele ale reprezentației, care comparau pictura lui Feszty cu Gioconda sau Carul cu boi a lui Grigorescu. Nemaivorbind de Domnul Ando, cel care se mândrea, pricepându-se, ca toți politicienii, la toate, că pânza lui Feszty ar fi printre cele mai frumoase din România. Și uite așa, pe nesimțite, ajungem la fenomenul acesta de care nu mai scăpăm: politizarea vulgară prin exces a momentelor festive ale comunității, indiferent că sunt de natură politică doar prin recurs sau atribuire ilicită.

Ajunge să reținem că momentul a fost legat – oare de ce, din moment ce mai era doar o zi până la Noaptea Muzeelor? – de aniversarea a 30 de ani de existență a Consiliului Județean Arad. La dezvelire – că așa-i la picturi – au vorbit atât președintele Cionca, cât și cei doi vice, Cadar și Bulbuc. Nemaivorbind de Andrei Ando. Și ca totul să fie clar: a vorbit și Hunor Kelemen, sosit special pentru această ocazie – udemeriștii centrali vin la Arad în mod tradițional doar în asemenea momente -, cu toate că scandalul cu imnul secuiesc la hochei încă nu s-a terminat și prezența sa la București era poate mai folositoare.

Dar, nu-i așa, nu se poate rata un asemenea moment de baie de mulțime. Chiar dacă Domnia sa nu avea nicio treabă cu scoaterea, restaurarea și reexpunerea tripticului lui Feszty. Treaba asta a fost făcută de cei nepomeniți în știri, și care au vorbit eventual în sinea lor, lideri ai asociației Kölcsey (Jankó, Fekete), directorii muzeului (Hügel, Bulboacă) respectiv restauratorii din România și Ungaria și, cum am spus, Consiliul Județean (Andrei Ando) care a sprijinit de la început inițiativa. Asta chiar dacă în 2017, anul în care a fost scoasă din pivniță, unul dintre cei implicați credea că într-un an pânza poate fi expusă din nou la muzeu.

Uite că au trecut cinci ani de atunci, dar până la urmă s-a realizat. Și nu datorită lui Hunor Kelemen, ci datorită celor mărunți și pricepuți care nu s-au lăsat copleșiți de greutăți și de fițele șefilor de peste tot.

Și ca să închei în trombă, să nu uităm nici rolul presei, atât de hulite de cei care nu realizează că fără presă liberă nu există democrație. Cu toate că știam de existența tripticului lui Feszty la Arad, am devenit conștient de situație abia în 2009, atunci când o revistă mondenă (Blikk) din Ungaria s-a interesat de pânză la purtătorul de cuvânt de atunci al muzeului arădean. Întâmplarea face că ne cunoșteam foarte bine, ea, fiindcă era purtătoare de cuvânt, precizând că le-a răspuns spunând că tripticul se află în pivniță, înfășurat pe o rolă și este proprietatea muzeului. A precizat acest lucru fiindcă jurnaliștii unguri se interesau de posibilitatea ca pânza lui Feszty să ajungă în Ungaria din nou.
Și le-a mai spus atunci – reținem, 2009 – că muzeul nu dispune deocamdată de bani să-l restaureze și nici de un spațiu adecvat expunerii…
Uite că, până la urmă s-au găsit de toate…

PS. Despre vizita oficială de duminică, imediat după Noaptea Muzeelor, a Primarului Bibi la ocskapiaț, altă dată…