„O, cum a rămas pustie cetatea cea cu mult popor! Cum a ajuns ca o văduvă cea mai de frunte dintre neamuri; doamna cetăţilor a ajuns birnică”. Așa își începe Profetul Ieremia lamentațiile sau plângerile cum sunt cunoscute în Vechiul Testament (Plângerile lui Ieremia, 1.1).

Spre deosebire de Cartea Profetului Ieremia, care descrie suferințele poporului evreu generate de distrugerea Ierusalimului, lamentația viceprimarului Lazăr Faur pare concepută pentru a scoate din zona eului, frământările metafizice ale proaspătului politician pe tema necesarei, zice el, distrugeri a Filarmonicii arădene.

Și eu vreau să salvăm Filarmonica! Așa începe „lamentația lui Faur”, o bocitură transmisă pe facebook, ca să afle tot poporul simțirile intime ale viceprimarului. Deși baza bocetului lamentabil este nenorocirea ce stă să se întâmple Filarmonicii, autorul s-a pus pe el în centrul „cărții”, cu aceeași abilitate șmecherească cu care a încercat să deturneze sensul atacului politic asupra Filarmonicii. Cu astfel de abordări, cu siguranță are viitorul asigurat în politica românească unde este foarte apreciat talentul de a te pune în fața becului public pentru o poză de apărător al partidului.

Tânărul Lazăr cel înviat politic lansează o mârșăvie prin care a dorit să atragă binecuvântarea „poporului” pentru asaltul asupra Filarmonicii. Da, când susții că ai vrea să eviți nenorocirea dar alegi să salvezi spitale, nu filarmonici, cu siguranță vei câștiga adepți. La fel a procedat și Pontius Pilatus, iar înaintașii celor ce astăzi aderă la ideile lui Lazăr Faur au ales: Barabas! Să fie clar: nu „poporul” este vinovat pentru răspuns, ci acela care lansează nemernicia, indiferent dacă se numește Pilat sau Faur.

Poate nici nu-i rea ideea de a ne „întoarce la popor”, vorba lui Băsescu, și să facem un referendum local în problema Filarmonicii. Iată, propun eu întrebarea: Doriți ca banii cheltuiți pe întreținerea politicienilor arădeni să fie folosiți pentru acoperirea cheltuielilor Filarmonicii?

Nemernicia „lamentației lui Lazăr” merge până acolo încât transmite îndemnul subliminal de a alege între o instituție care există, dar deja este condamnată să nu mai existe (Filarmonica) și una care nu mai există decât în amintirea arădenilor (Spitalul Municipal fiind demult „restructurat” sub formă de anexă a Spitalului Județean), plus una la care a renunțat oficial (Teatrul Vechi) – o altfel de „restructurare”.

Posibil ca arădenii să fi uitat ce înseamnă pentru aleșii noștri „restructurare”. Pomenitul Spital Municipal a devenit „fost” după restructurare. La fel, Teatrul de Marionete a devenit „fost” odată ce a fost supus restructurării, într-o perioadă în care era singurul din țară de acest fel (la Teatrul Țăndărică a fost mereu doar o secție) și unul din cele vreo cinci din Europa. Sigur, actualul viceprimar ar trebui să știe toate astea din vremea în care îl „modera” pe Gheorghe Falcă. Având acum în fața ochilor rezultatele „restructurărilor”, dintre care am pomenit doar două, viceprimarul ar fi putut măcar să se ferească de cuvântul restructurare, dacă nu de idee. Dar el, nu și nu. Ba chiar susține că, deși „nu cea mai fericită”, decizia de restructurare este necesară.

Așa o fi. Poate într-adevăr este nevoie de restructurare la Filarmonică. Doar că, nu politicul este chemat să o facă. Eventual, ar putea s-o pună în practică după ce a fost gândită de alții, de specialiști adică.

Ca să restructurezi o organizație, fie ea și instituție subordonată, adică, pentru a modifica bazele, structura unei organizații, trebuie să cunoști în amănunt… structura. Ca să poți spune că o instituție nu funcționează bine, nu funcționează eficient, este absolut obligatoriu să-i cunoști în amănunt modul de funcționare. Mai mult, trebuie să știi ce poate da organizația, ce poate produce și cât poate da. Trebuie, deci, să știi unde vrei să ajungi, să ai un țel, iar după aceea, să cunoști modalitățile specifice prin care se poate atinge acest țel.  Altfel, riști nu doar să devii ridicol ci și să faci total nefuncțională instituția. Practic, s-o pui în situația de a nu mai putea funcționa.

La o filarmonică nu merge ca în primărie, unde poți reduce și comasa birouri și servicii, la o filarmonică nu poți reduce două posturi de violonist și unul de pianist, pretinzând că sarcinile acestora vor fi preluate de percuționiști (care, nu-i așa?, se vede că au mai puțină treabă într-un concert…).

Cum spuneam, poate într-adevăr este nevoie de restructurare la Filarmonica arădeană. Poate este nevoie de o altă politică repertorială, poate este nevoie de acțiuni menite să educe viitorii consumatori de muzică clasică, cum ar fi concertele-școală, poate ar fi nevoie și de „sânge” proaspăt, de noi instrumentiști și de dirijori, dar toate astea nu le pot spune decât specialiștii, nici într-un caz politicienii, fie ei primari, viceprimari sau consilieri locali. Ei pot spune ce vor (concerte mai multe, spectatori mai mulți, turnee prin țară sau prin județ), dar sub nicio formă nu au dreptul să dicteze numărul de artiști necesar Filarmonicii. Ei pot numi un manager, căruia să-i impună obiective, iar acesta va trebui să organizeze activitatea în așa fel încât obiectivele să fie atinse. Dacă nu este capabil, vina nu este a artiștilor, ci mai ales a celor care l-au ales pe manager. Curios lucru, niciun decident din primărie sau mult prea celebrul Centru Municipal de Cultură (CMC) nu își asumă absolut nicio vină pentru greșita numire a managerilor din ultimii ani.

Din felul în care au anunțat că vor proceda – reducerea cheltuielilor de personal – este cât se poate de clar că nici inițiatorii, nici viceprimarul nu au habar despre funcționarea Filarmonicii sau despre rostul ei în societate, în general nu au habar despre tot ce înseamnă instituții de cultură.

Să te lauzi cu renovarea Palatului Cultural și să te folosești de asta ca să justifici reducerea personalului Filarmonicii este de noaptea minții. De parcă le-au renovat locuințele personale ale artiștilor, nu o clădire de patrimoniu a Aradului!

Lamentația lui Faur nu se putea încheia fără să pomenească și el despre cele 5200 de euro cheltuiți zilnic cu salarizarea personalului din Filarmonică. Sigur, suma pare enormă – aproape două milioane de euro anual. Dar, ca să putem vedea adevărata ei dimensiune, ar fi fost nimerit să ni se spună și cât se cheltuie zilnic cu salarizarea angajaților din primărie, fără instituțiile subordonate (chiar și fără Centrul Cultural Municipal). La fel de interesant ar fi să ni se spună care sunt cheltuielile zilnice ale primăriei cu consumabile (hârtie, dosare cu sau fără șină, tonere, pixuri etc.), cu internetul, cu telefoanele sau cu combustibili.

Evident, consilierii vor vota cu entuziasm proiectul executivului de „restructurare”. Consilierii puterii sunt supuși, iar cei din opoziție…, am văzut cum au „luptat” pentru Teatrul Vechi. La fel va fi și acum. Consilierii din opoziție nu vor avea curajul să protesteze în vreun fel (măcar prin părăsirea sălii) și vor deveni complici la punerea pe butuci a Filarmonicii Arad. Iar cu prima ocazie, vor consuma mici și bere la activitățile „culturale” organizate de CMC.

Apoi, desigur, „lamentația lui Faur” va fi dată uitării pentru o vreme, ca orice nimic. Dar va rămâne un capitol trist dintr-o carte. Nu o carte sfântă, ci una neagră, a desființării culturii arădene. Ieri, Teatrul de Marionete, azi, Filarmonica. Mâine?

Iar el, autorul, oricât de mult va urca în sfera politică va rămâne la fel de mic și neînsemnat ca un vax. Vax politikon.

„Slugi ne stăpânesc şi nimeni nu vine să ne scoată din mâna lor” (Plângerile lui Ieremia, 5.8)

***

Când a scris poezia Blesteme, Arghezi nu avea cum să audă de destoinicii decidenți politici arădeni de azi. Nu-i nimic, posibil ca nici ei să nu fi auzit de Arghezi. Le oferim ocazia să audă cum sună Blesteme și poate realizează ce le-ar fi scris Arghezi dacă ar fi contemporan cu distrugerea Filarmonicii Arad…