Iartă-ne, Flavius, că nu mai știm ce facem în aceste vremuri tulburi!

Iartă-ne pentru prostia de marți seara – asta este cu ceasurile rele de marți -, în care FB-ul a fost inundat de vestea morții tale.

Iartă-mă și pe mine pentru că te tutuiesc, dar nu am cum să-ți spun, precum elevii tăi, Nea Gigi, nici Domnul Domide, precum cei care nu te-au văzut în viața lor jucând, dar ți-au acordat, în cele din urmă, plini de ei, titlul de cetățean de onoare al Aradului.

Deși ne cunoaștem vag, am schimbat poate două-trei vorbe de câteva ori, ultima dată acum câteva săptămâni la Kaufland, pentru mine ești și vei rămâne Flavius Domide, roșcovanul cu o mișcare elegantă inimitabilă de cum apăreai pe gazon și după care mă uitam cu nerăbdare, cu mâinile încleștate pe gardul de sârmă de după banca rezervelor, la ieșirea din tunel la meciurile UTA-ei de acasă.

Era pe stadionul care imita pe cel al Arsenalului din Londra și care a fost dărâmat de mult ca în locul lui să se construiască în stilul Meșterului Manole o îngrămădeală de betoane și oțel care a început să ruginească de pe acum.

Erau și pe atunci vremuri grele. Un fel de viroză permanentă numită dictatură. Inclusiv carantina permanentă. Din care tu mai plecai câteodată cu echipa, dar niciodată nu ai uitat să te reîntorci. Ai avut ocazii, chiar mai multe, dar ai iubit prea mult Aradul, așa cum ai și afirmat într-un interviu târziu.

Virusul pe atunci era în capul oamenilor, o epidemie care a ținut patruzeci de ani și care nu te omora, îți ataca doar creierul, aducându-te, dacă nu te împotriveai până la capăt, în starea de zombie mental în care repetai la nesfârșit idioțeniile cu care te bombardau zilnic tovarășii care te asigurau că îți vor binele.

Tu însă nu ai fost virusat nici atunci. Îmi aduc aminte de bicicleta aia tip chopper, adusă de tine parcă din Olanda, așa se vorbea cel puțin, și care, rezemată de vreun perete, era mai admirată de parcă s-ar fi oprit acolo un Rolls-Royce.

Am vrut de mult să-ți scriu această scrisoare.

M-am hotărât acum, văzând cu ce se ocupă arădenii pe FB pe vreme de coronavirus. Speriați și plictisiți, se trezesc că vizionează moartea unora și altora.

Înainte de asta mă gândeam să-ți spun că te consider, dincolo de faptul ca ești cel mai mare fotbalist născut la Arad, arădeanul adevărat, așa cum l-am cunoscut eu încă din adolescență.

La ultima noastră întâlnire mi-ai spus că pe linie paternă ești cam grec de felul tău, iar la întrebarea mea cum de vorbești așa de bine ungurește, te-ai uitat la mine oarecum mirat: păi, altfel nu aveam cum să mă înțeleg cu copiii de pe stradă.

Am realizat atunci cu adevărat cum a fost și este, pe ici pe colo, arădeanul.

Înainte de toate la locul lui.

Liniștit, fără orgolii și prejudecăți, bonom și gata de o discuție cu miez la o bere sau pahar de vin. Fără ură și înverșunare, fără să se bată în piept cu cărămida, chiar dacă știe că este cel mai bun în ceea ce face.

Am realizat în același timp și vulnerabilitatea lui care decurge din aceste calități firești oarecum. El nu se luptă cu proștii, își vede în continuare de treaba lui, fără să realizeze că prostia este prin definiție și agresivă, înlăturând totul din calea sa spre mărire și glorie, înainte de toate bunul simț și modestia atât de caracteristice arădeanului neaoș.

De care am avea atâta nevoie tocmai acum, în vreme de restriște, Flavius!

Acum, când guralivii de serviciu au dispărut, nu mai auzi de ei nici măcar pe Facebook, poate de aceea s-au trezit doritorii de scandal să inventeze vestea morții tale.

Chiar mă întreb unde mai sunt acum Domnii Falcă, Bîlcea, Cionca, cei care, la o adică, te-ar mai cadorisi cu un titlu numai să poată asocia încă odată numele lor fără ecou cu sonoritatea mitică în Arad a numelui care era strigat într-un fel inimitabil prin anii șaptezeci pe străzile și prin localurile orașului.

Cum a dat coronavirusu, cum au dispărut frumoșii de ei, lăsând în urmă doar pe sărmanul Bibi-Bibarț să țină frontul.

Domnul Falcă, mai precis negrul său, scrie despre pandemie în Adevărul și a intrat în jocul de pe FB – FB-ul  devenind realitatea în locul realității în aceste zile – cu provocarea de a posta poze din tinerețe.

Domnul Bîlcea oricum nu contează, Domnul Cionca însă ar fi putut spune una-alta despre situația dezastruoasă de la Spitalul Județean.

Nu de alta, dar mai știe câte ceva despre ce e acolo, în fond în timp de pace nu auzeam decât de modernizările și investițiile de la Județean. Acum nu suntem în stare să procurăm un aparat de testat coronavirusul.

Așa încât marii noștri lideri l-au lăsat la vedere pe Bibi, singurul care e în stare să vorbească cât de cât normal, să ne anunțe mersul tramvaielor prin oraș în vreme de carantină.

Dar, hai să-i lăsăm în plata Domnului, oricum, nu avem pe altcineva care să aibă grijă de noi pe aici, prin Arad.

Nu mai e cum a fost.

În timp ce arădenii au plecat care pe unde a văzut cu ochii, orașul s-a umplut de gălăgioși care ne explică cum e cu fotbalul, dar nu sunt în stare nici să facă stop la o minge care curge spre ei încet pe gazon.

Ș-apoi, Flavius, scuză-mă că îmi permit, ei nu joacă în aceeași ligă cu tine.

Tu vei fi cine ești și atunci când nimeni nu-și va mai aminti de cei care astăzi s-au ascuns precum șobolanii să nu se vadă cât sunt de lași și incompetenți atunci când chiar ar fi nevoie de ei, nu doar de tromboanele lor.

Asta este, știi, Flavius, este o vorbă după care cel căruia i se zvonește aiurea moartea, ca să rămânem pe gazon, tocmai fentează Cosașul, și, tocmai de aceea, va trăi mult și bine înainte.

Aducându-mi aminte de fentele tale prin ridicarea mingii pe lângă piciorul adversarului, sunt sigur ca va fi așa, iar arădenii se vor bucura încă mult și bine alături de cel mai arădean fotbalist din câte a cunoscut fotbalul.