Înainte să apară primele imagini ale peliculei lui Pawel Pawlikovski pe ecran, îmi treceau prin minte secvenţe din tot ce văzusem din cinematografia poloneză. De la Wajda şi Polanski şi până la Kieslowski. Îndrăgostit cum sunt de filmele lor, îmi era un fel de frică de vreo dezamăgire, deşi premiul de la Cannes era deja suficient ca să nu mai am prejudecăţi.

Şi m-a cucerit de la primele cadre. De altfel, imaginea spectaculoasă nu trădează nici o clipă întregul film, de la început şi până la sfârşit. Fiecare cadru cinematografic are valoarea unei fotografii artistice. Faptul că filmul e alb-negru îi dă imaginii şi mister, şi frumuseţe, dar şi aparenţa autenticităţii poveştii.

Foto: cineuropa.org

Scenariul scris de cei trei autori, Pawlikovski, Janusz Głowacki şi Piotr Borkowski, ne duce într-o poveste de dragoste aparent banală, pornită de la o îndrăgosteală la prima vedere şi presărată cu trădări, cu decepţii, dar constantă şi desăvârşită în acelaşi timp. Totuşi, povestea nu e chiar banală. Are acel ceva, special. Parcă un întreg sistem politic al Războiului Rece se năruie în faţa acestei poveşti de dragoste, chiar dacă acesta pare să fie cauza nefericirilor celor doi.

N-am înţeles de ce în prezentarea filmului mi se punea în vedere faptul că este vorba despre o dragoste între doi oameni total diferiţi. Nimic nu-i deosebeşte pe cei doi, interpretaţi magistral de Joanna Kulig şi Tomasz Kot. Aceleaşi preocupări, aceleaşi pasiuni, aceleaşi gelozii, aceleaşi întrebări şi, mai ales, aceeaşi iubire pe care n-o ştiu stăpâni.

Foto: IMDb

Muzica lui Marcin Masecki duce filmul chiar şi într-o zonă a cinematografiei unui musical. Fiindcă e povestea unor artişti, pasionaţi de muzică, de folclor, de esenţe în general.

Finalul filmului este şi surprinzător, dar şi previzibil, în acelaşi timp. Fiindcă cei doi nu mai ştiu până unde să îşi ducă iubirea. Îşi concept singuri o căsătorie în faţa unei biserici în ruină, din care doar altarul a mai rămas cât de cât întreg. După care dispar într-o veşnicie pe care doar ei cred că o înţeleg.

Mă şi mir că a fost acceptată candidatura unui astfel de film, atât de profund la Premiile Oscar, care în ultimii ani ne-a obişnuit cu selecţii cel puţin dubioase calitativ.

„Cold War” este un o poezie pe ecran. Tipic pentru cinematografia poloneză şi atipic pentru fanii Oscarului American.

Nota autorului: