Am fost și io, ca uomu, la un chef sâmbătă seara pe ștrand… Adică nu chiar pe ștrand, la bazine, că nu-s masochist, dar în incintă, cum ar veni… la una dintre terasele la care, acum destul de puțini ani, n-aveai loc nici să-ți pui șervețelele pe masă… Și nu că mă așteptam la mari revelații… nici măcar la mici… după ce am citit niște titluri recent „documentate” care dădeau drept real faptul că „ștrandul începe să se revigoreze în zona teraselor”… îs obișnuit cu țepele astea… M-am plimbat o tură mare că, nohh, ce arădean îi ăla care, mă-nțelegi, nu „ia pulsul” Ștrandului Neptun barem o dată pe lună… fie și așa… de control?… Ce-am ratat, ce-am câștigat, ce mai și de cine mai ascultă lumea pe, nu-i așa?, „cel mai mare din estul Europei ștrand” văzut de autorități și yes-manii din jurul lor… mega-miza administrativ-politică a oricărui edil-șef de vreo 20 de ani încoace… pepiniera de procese penale, civile, de conștiință și de intenție, dar și de memorie, care este purtătorul-numelui-zeului-roman-al-apelor-de-habar-n-am-care-o-fost-cu-prost-inspirata-denumire…
De control ziceam… Controlul de la intrare… ca de fiecare dată, savuros… fabulos controlul de la intrare… Tăt îi numa` gratii… bariere… coșmelii cu oameni în uniforme care controlează câte ceva. Mai aplicat: controlează nimicul care se întâmplă și zici că-s plătiți să-l lase așa… nicicum. „10 lei, dacă vreți cu mașina!” – zbiară una. „De la presă!” – zbier și io… ca să văd care zbiară mai tare și ca să-mi încerc norocul. „Bine, da` nu tot timpu`!…” – mă lasă fata-n ceață… „Tot timpu`” ce?!
Din interzis în interzis te ține spațiul ăla, frate!  Dacă la 5 metri nu vezi un semn care să-ți interzică ceva, în următorii 5 vezi 3 semne… Tăt îi numa X-uri, uși închise, garduri înalte de nici la penitenciarele de pe Eftimie Murgu și 6 Vânători nu vezi. Nicio terasă cu barem o masă ocupată… niciun ospătar… moarte ca după un tsunami de-al lui Poseidon… apropo… aleile alea. Niciun talent evoluând la boxe… niciun hohot de râs de client obișnuit… liniște… dar o liniște de aia, care te seacă… întreruptă aleatoriu de fâșâitul roților unui taxi care duce un cuplu la o căsuță, de recitalul a trei amici care și-au luat o plasă de bere la pet și n-au unde s-o bea sau doi ciudați care joacă ping-pong pe vânt, fără fileu și cred că și fără loptă…  Îți ajung degetele de la mâini să numeri „clienții”. Și vorbesc despre atmosfera din jurul orei 9 seara… sâmbătă… când… v-amintiți?, acum câțiva anișori, dacă făceai gestul de a duce țigara la buze, sigur îi dădeai uneia foc la păr… Nici nu vreau să mă plimb prin zonă într-o marți sau joi… Iar dincolo de bazine, deprimarea ți se prelungește în frică… Intri într-un perimetru care mai mult seamănă cu o zonă de execuție (acolo au și luat-o mulți…) decât a… „oază de liniște”…
N-am nimic cu feng-shui-ul ăsta nou, cu tobogane spectaculoase din plastic chinezesc… cu cabinele relativ civilizate și cu apa semi-termală din bazine full de clor… pentru copii am înțeles că e ok, inclusiv să poarte, ca-n dictaturile fasciste și comuniste, brățara aia portocalie ridicolă și umilitoare, iar părinții lor n-au decât fie să se adapteze, fie să facă scandal pe tema respectivă… discut aici numai despre zona teraselor… Spațiul, altădată de agrement, a ajuns un fel de colonie pentru insecte și terminal pentru depresivi. Dacă nu închiriază nimeni un local pentru o nuntă sau un chef discret (și-atunci: „10 lei dacă vreți cu mașina!”), pe plută-i afacerea…
Probabil cel mai neprietenos spațiu public din Arad a devenit Ștrandul… și nu dă semne de nicio culoare că și-ar dori o reluare a relației de bună amiciție, dacă nu chiar de prietenie, pe care a avut-o cu localnicii… care, de altfel, îl și finanțează. Cu mai mulți bani decât îl finanța când era bine și când „mă duc pe ștrand deseară” era aproape pleonasm.