vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    21 decembrie, ziua în care am plâns de frică. De frică că nu o să-mi mai văd tatăl…

    de Lucian Dănilă | 21 decembrie 2020, 4:36 PM | Povești despre oameni | Recomandările editorilor

    1

    Am crescut în comunism și am avut parte de acea copilărie fără telefoane, fără zeci de canale la televizor, fără Mc Donalds sau KFC, fără haine de la mall și fără vacanțe în străinătate.

    Nu aveam nici măcar telefon fix, părinții mei nu aveau mașină și mergeam cu autobuzul la școală, de multe ori agățat pe scările acestuia. Nici curent electric nu prea aveam și învățam la lumina felinarului cu petrol. Pâinea o cumpăram cu cartelă și, fiind cinci în familie, puteam să cumpăr două pâini și jumătate pe zi. Nu aveam nici Coca Cola sau Red Bull, dar ne mulțumeam cu Aracola sau cu sifonul cu sirop. Îmi era groază când mă trimitea mami să cumpăr sifon tocmai pentru că era greu de dus pe bicicletă. Aveam două butelii, una de 6 litri, cealaltă de 7, și, mic fiind, mi se întâmpla des să cad cu bicicleta în drum spre casă… Banane și portocale vedeam doar de Crăciun.

    Aveam, însă, multe altele. Aveam zeci de copii pe stradă cu care puteam să mă joc orice puteam noi să ne jucăm pe atunci. Mâța ascunsa, respinsa, E5, obligata, flori-fete, jocuri la care cu toții dădeam totul din noi pentru a fi scutiți de rușinea de a pierde. Era un mod de a copilări invers decât cel de acum. Dacă acum părinții ajung să-și certe copiii că nu ies din casă, pe noi ne certau tocmai pentru că întârziam să mai venim acasă…

    În casă inventam jocuri. Eu și fratele meu, Cristian, ne jucam un fel de fotbal în care jucătorii erau pionii de „Nu te supăra frate”, și dopurile de la medicamente, iar în poartă stătea tot timpul câte un dop de deodorant. Erau campionate adevărate și, mai ales iarna, ne petreceam ore întregi jucându-ne pe covorașul de lângă teracotă.

    Nu am cum să uit ultimele zile de decembrie ale anului 1989. Oriunde mergeam, la străbunicii mei, la unchiul meu, sau chiar dacă stăteam acasă, seara ascultam Europa Liberă. Imediat după seara de 16 decembrie, informațiile despre masacrul din fața Catedralei de la Timișoara erau dezbătute în detaliu. Eu aveam 13 ani, fratele meu tocmai împlinise 16, și ne jucam toată ziua cu Adrian și Camelia Galea, vecinii noștri. Chiar și noi, copii fiind, discutam despre revolta de la Timișoara deși nu era în stare să ne imaginăm societatea altfel. În fapt nici nu închipuiam că ni se va schimba stilul de viață ci doar că vom avea parte de banane, portocale și mai multe ore de program la televizor.

    În dimineața zilei de 21 decembrie 1989 eram în vacanță și, la fel ca și în multe alte zile, mă jucam acel fotbal pe covoraș împreună cu Cristi, fratele meu. La televizor era ceva ediție specială în care se anunțau măsurile luate la Timișoara, cum nu este voie ca oamenii să circule în grupuri mai mari de trei persoane, cum orașul a fost izolat, iar la final s-a anunțat că „trădătorul de țară”, generalul Vasile Milea, s-a sinucis… Brusc parcă s-a spart ușa camerei. Bunica mea, „mami Jeni”, a intrat vijelios în cameră și ne-a panicat pe amândoi: „Puiu și Nelu sunt la Primărie! A ieșit lumea pe străzi să-l dea jos pe Ceaușescu. Poate-i împușcă!”, striga, printre lacrimi, mami Jeni! Puiu e unchiul meu, iar Nelu e tatăl…

    Am început să plâng și eu. Îmi era groază că nu o să-mi mai văd tatăl. La televizor se dădea un miting de la București la care urma să ne vorbească tovarășul Nicolae Ceaușescu. Din mulțime s-a auzit un fluierat asurzitor și dictatorul nu mai putea decât să urle în microfon: „Aloooo! Aloooo!” Era clar că ceva se întâmplă. După Timișoara, Aradul și Bucureștiul au ieșit în stradă…

    tata 2

    Așa cum vă spuneam, nu existau telefoane mobile, iar informațiile de multe ori ne veneau puține și eronate. Mami Jeni ne-a îmbrăcat repede să plecăm de acasă la Puiu. Era pentru mai multă siguranță, să stăm toți împreună, deși Puiu și tati erau în fața Primăriei și nu știam nimic despre ei. Ajungând pe strada principală din Sânnicolau Mic, un alt detaliu m-a speriat și iar am început să plâng: asfaltul era spart de la urmele de șenile pe care le-au lăsat tancurile… Tatăl și unchiul meu, la fel ca alți poate zece mii de arădeni, erau în fața tancurilor și scandau „Jos Ceaușescu! Jos dictatorul!” Sentimentele mele erau confuze în acel moment pentru că nu știam de fapt ce îmi doresc: libertate sau să-mi vină tata acasă… Le voiam pe amândouă, la pachet, dar după ce am auzit poveștile de la Europa Liberă cu mii de morți la Timișoara, gândul că nu o să-mi mai văd tatăl era înfiorător.

    Mai mult, am auzit că și prietenul meu Adrian, care avea 17 ani, a plecat la Primăriei împreună cu tatăl lui, nenea Simion. Patru dintre cele mai dragi persoane din viața mea erau acolo, în fața mitralierelor, iar viața lor depindea de un simplu ordin militar. Ajuns acasă la Puiu, am stat mai mult prin curte și în fața casei. Seara s-a auzit o rafală. S-au tras focuri de armă în oraș… Panica a devenit și mai mare pentru că nu știam ce se întâmplă. Habar nu aveam că erau doar focuri de avertisment. Urma cea mai lungă noapte din an, iar în creierul meu chiar era noapte, erau gânduri negre că nu o să-mi mai văd niciodată tatăl. Și plângeam…

    La televizor nu se mai spunea nimic, fără tati sau Puiu lângă noi nici măcar Europa Liberă nu mai aveam curaj să ascultăm, iar pe afară nu se mai juca nimeni. Era frig și afară dar și în sufletul nostru. S-a făcut noapte și am plecat înapoi spre casă, cartierul fiind unul sigur din acest punct de vedere. Prin Sânnicolau Mic nu mai umbla nimeni pe străzi. Aproape de miezul nopții, tatăl meu s-a întors acasă. Am râs și i-am sărit în gât. Eram fericit. A venit să mănânce, iar dimineață a plecat înapoi, la Revoluție. Faptul că în 21 decembrie nu a murit nimeni împușcat la Arad îmi dădea o oarecare liniște că nu se va întâmpla nici pe 22. Și nu s-a întâmplat. În timp ce bărbații din familia mea erau în fața Primăriei, a doua zi, la amiază, în 22 decembrie, televiziunea a fost ocupată de manifestanți, iar anunțul că dictatorul a fugit a adus peste România un val de fericire.

    Eram liberi, liberi de comunism. Puteam visa la banane și la portocale, la televizoare color și la video-uri. Tatăl, unchiul și prietenul meu Adrian au fost acolo, au înfăptuit Revoluția. Au trecut 31 de ani și ei nu au avut niciodată certificate de revoluționar. Au alții care stăteau ca mine închiși în casă…

    Au fost zilele în care România și-a câștigat libertatea, dar au trecut 31 de ani și, noi românii, încă învățăm ce să facem cu ea.

    Am plâns mult în zilele alea. Am plâns de frică, de frică că nu o să-mi mai văd tatăl…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Am fost unul din fraierii din fața primăriei…
      România tot ruptă în două a rămas, în locul firmelor si magazinelor de partid, a privilegiilor foștilor ilegaliști, astăzi avem aristocrația bugetară cu tot felul de sinecuri, pensii speciale, privilegii si program de munca de la noua la doua.
      Privatul !? Dă-l dreacu de bou.
      Prost scriptum: si ca tacâmul să fie complet, fostii comuniști rebranduiti in psd au propus premier fiul unui fost torționar, iar autoritatile locale sa faca cetatean de onoare unul care, inainte de ’89, a daramat casele la mii de aradeni.

      0 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Garneata

    9 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.