– jocul fecioresc transilvan a intrat în Patrimoniul UNESCO; urmează taraful românesc –

L-am întâlnit la singurul festival din România dedicat jocul bătrânesc, organizat la Chişineu Criş de către Primăria oraşului, în colaborare cu Asociaţia Tradiţii Arădene. Profesorul universitar Zamfir Dejeu, la Conservatorul din Cluj Napoca, era preşedintele Juriului Festivalului de la Chişineu Criş.

– Domnule profesor încep prin a vă mulţumi că aţi acceptat să-mi acordaţi un interviu. Într-un interval foarte scurt am aflat foarte multe noutăţi despre folclor românesc…

– Păi, fiindcă sunt bătrân şi ştiu multe! Mă mir că mă mai întreabă cineva ceva!

– N-am ştiut, de pildă, că jocul fecioresc românesc din Transilvania a intrat în Patrimoniul UNESCO. Ştiam doar de jocul căluşului.

– Mă mândresc cu asta!

– Cum aţi reuşit să convingeţi juriul? Fiindcă joc fecioresc este şi în folclorul maghiar, în cel ucrainean, în cel kazac…

– Jocul fecioresc românesc este aparte. Îl au şi ungurii, îl au şi ţiganii. Dar ungurii îl joacă mai înţepat, iar ţiganii fac exhibiţionism.

– Nu există influenţe din alte culturi în jocul românesc?

– Nu! Eventual invers. Ungurii l-au preluat de la noi şi îl joacă pe melodii de sorginte românească. Şi îl joacă mai sofisticat.

– Care a fost atuul dumneavoastră când aţi susţinut unicitatea jocului fecioresc românesc din Transilvania?

– Înainte de toate că are nouă tipuri, dintre care v-aş enumera jocul rar, cu bâtă, des, în ritm binar, sincopat, asimetric… Este aparte fiindcă se bate pe picior.

– Nu v-a pus nimeni piedici? Dacă tot vorbim de un joc cu bătaie pe picior.

– Piedici, nu. Dar a fost întârziată recunoaşterea.

– Unde? La UNESCO?

– Nu. În România.

– Şi care au fost motivele?

– Alţii vroiau să promoveze alte valori.

– Adică ne-am lovit noi singuri peste picioare.

– Da, dar eu ştiam că voi câştiga. Era propus mărţişorul… Mă rog, au fost nişte opoziţii şi în Namibia, unde a fost şedinţa UNESCO. Din partea ungurilor. Care mi-au propus să facem un proiect comun. Însă cei 30 de vicepreşedinţi au votat în unanimitate pentru jocul fecioresc românesc din Transilvania.

– Nu există nici o influenţă din alte culturi tradiţionale din Transilvania?

– Ba da! Trăind împreună atâtea secole, cum să nu? Însă dominanta este românească.

– Spuneaţi că intenţionaţi să introduceţi în Patrimoniul UNESCO şi taraful românesc.

– Culmea: şi la taraf sunt nouă tipuri. După instrumentul principal de acompaniament. De exemplu în Bihor şi în Arad se acompaniază la vioara a doua sau la braci. În Muntenia este ţambalul mic. În Maramureş, zongora, în Moldova, cobza. Mai este taraful în care principalul instrument de acompaniament este acordeonul. Şi aşa mai departe. Am înregistrat cele mai bune tarafuri din ţară pentru această candidatură la UNESCO şi sunt sigur că vom face furori.

– De ce a prins atât de mult saxofonul în majoritatea orchestrelor folclorice, ca instrument de acompaniament?

– Pentru că este un instrument la care se interpretează uşor. La clarinet se cântă mult mai greu, de exemplu. De fapt, saxofonul este instrumentul cu care se cântă cel mai uşor. Este şi mult mai ieftin decât alte instrumente de suflat.

– A dobândit o oarecare tradiţie în orchestrele folclorice?

– Nici vorbă. E un instrument de import. Este un instrument pentru muzica jazz.

– Atunci care sunt instrumentele tradiţionale într-o orchestră de folclor?

– În primul rând că eu nu sunt de acord cu orchestrele folclorice. Nu au nimic cu tradiţia. Orchestra este tot de import. Am preluat-o de la ruşi, prin anii ’50. Aşa s-a înfiinţat orchestra Barbu Lăutaru. Prin înfiinţarea acestor orchestre am pierdut din stilul tradiţional de interpretare.

– Adică n-ar trebui să avem orchestre?

– Nu. Doar tarafuri. Pentru că tarafurile sunt locale, cu interpreţi locali, care îşi păstrează stilul, ritmul, repertoriul…

– Care e diferenţa componenţei unui taraf?

– În general, taraful e alcătuit din trei instrumente. Atenţie: trei instrumente, nu trei instrumentişti. Fiecare instrument poate fi dublat sau triplat prin instrumentişti. De pildă, la câmpie un taraf are vioară, contră (braci) şi contrabas.

– Ce părere aveţi despre soliştii de muzică populară, despre care ei spun că e folclor?

– Sunt foarte puţini solişti de muzică folclorică în România. Pentru că a fi solist trebuie să ştii să cânţi doină! Se cântă mult cântece patriotarde, nu patriotice. Să nu uităm că şi doina este în Patrimoniul UNESCO. Apoi, să nu credem că doina este ceea ce credem noi despre acest cântec. Doina se cântă în zona Târgului Lăpuş. Aia pe care o cântă şi Grigore Leşe. Apoi este cea din Oltenia, pe care o cântă Maria Lătăreţu. Celelalte sunt cântece doinite.

– Dar doina din Banat, a lui Achim Nica?

– Nu este doină. Este cântec doinit.

– Atunci, ce am putea spune despre ansamblurile folclorice alcătuite pe în raza unor zone folclorice autentice?

– Le apreciez mai mult pe cele de amatori, decât pe cele de profesionişti. Cele de amatori au autenticitate, sunt spontane, au instructori locali. Eu ţin foarte mult la stil. Pentru că e mai presus de orice, inclusiv în viaţă. Şi eu conduc un ansamblu la Cluj. Din 1973. Se numeşte Someşul napocan. Am avut succese fiindcă am iubit autenticul. Oamenii simt autenticul.

– Sunt şi televiziuni care promovează muzica populară în detrimentul folclorului.

– Păi televiziunile nu au specialişti şi nici nu apelează la ei. Majoritatea sunt neaveniţi şi mai mult strică decât ajută folclorul. Diferenţa dintre folclor şi muzică populară se simte imediat.

– Şi atunci, de ce pierde folclorul în faţa muzicii populare?

– Totul pleacă de la educaţia muzicală.

– Televiziunile se folosesc de un slogan: asta cere publicul.

– Nu-i adevărat! Publicul consumă ceea ce-i oferi. Dacă îi oferi calitate va simţi imediat.

Ovidiu Balint, 21 octombrie 2017, 12:29 PM