Era o dimineaţă cam complicată. În timp ce mă aflam la o lansare de carte în care am scris şi eu, trebuia să fiu la medic, iar în timp ce trebuia să fiu la medic ar fi trebuit să fi deschis terasa din preajma locului unde se desfăşurau alegeri locale la PSD. Cu atâtea imperative pe cap, mai soneria telefonului îmi mai lipsea. Ca o tichie cu mărgăritare electronice peste un cazan în care fierbeau neuroni chei. Hai, mă, deschide odată, că am bea nişte cafea! Uitasem de cafea! Las cartea să se lanseze, medicul îmi spune că a plecat, iar eu fug să cumpăr cafea.

Lume şi membri de partid, că nu te puteai măcar împinge pe locul de terasă. Am scos câteva scaune cât să se vadă că am intenţii bune. Hai că intrăm la vot, zice unul care în pauzele dintre cuvinte îşi expira sau inspira fumul de ţigară. Răsuflu uşurat în gând şi dau năvală cu mesele mele peste spaţiile lăsate libere de grupurile de membri de partid, care îşi stingeau ţigările ca un buletin de vot în urnă. Da’, ce-mi veni mie cu comparaţia asta?

Abia terminasem cu aranjatul şi îmi turnam o bere la halbă. N-am apucat să mă bucur nici de salivat: S-a votat noul preşedinte la municipiu!, iese una strigând tare şi în ritmul tocurilor pe care călca strident. Mă uit în jur. Nimeni. Cui îi strigase? Mie? Înseamnă că vin muşterii, îmi frec eu speranţele de buzunarele goale de bani. Şi au venit! Aţi scăpat vreodată din braţe o plasă plină cu ouă pe masă? Eu ,da! Ei, de-aia vreau să vă spun că dacă vi se-ntâmplă să ştiţi că iese o omletă greţoasă pe care ţi-e scârbă şi să o cureţi de pe masă. Cam aşa arătau cuvintele pe care le scăpau din gură cei care ieşeau din sala de vot. Ce-i drept, asezonate cu sare şi piper, adică înjurături şi blesteme. Cum, chiar aşa să se fure? Adică se împart 180 de buletine de vot şi se numără 193 de voturi, din care două se şi anulează?

Duc trei cafele lungi la o masă.

Zi, mă şi tu, că ai fost în comisia de observatori! Nu ştiu, răspunde întrebatul, eu ce am văzut în sală a fost corect! La numărătoare nu am fost eu!

Fă, mă, contestaţie!, sare altul.

N-are rost, zice candidatul îmboldit, tot ei fac procesul verbal!

Cum, mă, dar ce zice comisia de validare a voturilor?

Nu este nici o comisie, n-am văzut nici o comisie, clar?!

Eu sunt în comisia de validare, zice una bălaie, la care tocmai îi dusesem scrumiera, dar nu m-a pus nimeni să semnez niciunde! Trebuia?

În învălmăşala aia de idei şi principii apare parcă din neant un prieten mai vechi decât amintirile mele, redactor la radio. Muşca dintr-un sandwich oferit gratuit de către organizatorii alegerilor: În viaţa mea n-am mâncat un sandwich mai prost!, îmi zice. Asta nu-i nimic, continuă el, arătându-mi din ochi mesele celor care se certau pe rezulatul alegerilor. Stai să-l vezi pe unul care şi-a făcut biserică şi mănăstire privată, iar acum a fost ales stareţul mănăstirii! Deschide o pagină pe internet şi mă crucesc! Un tip cu alură de renegat printre ciobani se plimba stângaci prin altar, însoţit de consoarta lui, care era mai slabă decât el cu echivalentul în greutate a unui taur, şi mai tânără decât el cu echivalentul în ani a unui secol. Haina bisericească stătea pe el ca un gard pe o cămaşă, nu invers! Buza de jos îi era căzută de mult pe frontul paharelor doborâte prin răsturnarea conţinutului alcoolic. N-am mai observat când s-a golit terasa, atât de tare mă prinsese senzaţionalitatea prostiei la care asistam indirect pe internet.

Nu se mai aşeza nimeni la mese. Câte unul mai curajos îmi cerea o bere, pe care să o bea repede, „să nu zică lumea că a băut”. Gumă de mestecat aveţi? Nu, doar la pariuri! Mulţumim, dar n-avem timp de pariuri!

Eh, asta e!, îmi zic în barba pe care nu apucasem să o rad. Aşa e la alegeri, se mai lasă cu supărări. Nici nu se răceşte bine gândul ăsta, după ce îl băgasem în morga memoriei, când vine unul cu întrebarea: Bă, chiar aşa să ne furăm între noi? Ce zici? Eu n-am fost membru vreunui partid vreodată, n-am ştiu ce să răspund. Am dat din mână, aşa, a semn de „lasă, că trece”. Dau să mă întorc cu spatele să nu-mi scape vreo prostie, dar mă întoarce altul din gest. Nici nu mai ştia să râdă, aşa îi curgeau lacrimile. Hai să-ţi arăt cabina de vot!, mă trage el cu mîna cu care nu se ţinea de burtă. Aşa ceva mai văzusem doar în Maroc, acum 15 ani! Se făcea că mergeam cu autocarul spre Marakesch şi am oprit la o staţie de alimentare. Primul şoc a fost că se numea PETROM. Al doilea şoc vizual a fost când am dat cu privirea de un fel de colibă, construită din pământ roşu, acoperită cu o folie de plastic, întinsă la colţuri cu nişte cărămizi de pământ roşu, iar pe unul din ziduri era prinsă cumva, miraculos, o antenă satelit. Pe construcţia aia de pământ scrisese cineva cu o pensulă groasă „teleboutique”. În faţă, un berber ghemuit privea parcă prin autocarul staţionat. N-am rezistat curiozităţii şi am intrat pe uşa delimitată de o pătură agăţată în două cuie de lemn. Înăuntru erau copiatoare, calculatoare, fax-uri… Adică puteai să comunici cu oricine, oriunde, în lumea asta. Dintr-o cocioabă! Aşa arăta cabina de vot a celor de la PSD: nişte plăci din conglomerate de lemn, care fuseseră folosite la altceva, mult altcândva, cu nişte perdele rupte din ceva material, care fusese altceva înainte să fie agăţat în nişte cuie ruginite, care fuseseră folosite la altceva mult înainte da a rugini. Cabina nu avea antene satelit, dar am înţeles că exprimarea votului s-a transmis în timp real. Mi s-a spus că votul a fost, totuşi, secret.

Ziua a trecut nervos. Era cât pe ce să uit ce se întâmplase pe terasă şi împrejurul ei. Dar am deschis seara televizorul. O ştire m-a zdruncinat şi m-a întors cu 25 de ani în urmă. Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, critica modul în care se desfăşoară alegerile în partid. Mi-am privit câinele, pe furiş, ca să nu creadă că îl imit cum îmi ciulesc urechile. Numai comuniştii mai făceau astfel de alegeri!, detonează Iliescu bomba părerilor mele. Nici comuniştii nu au furat aşa!, continuă el. Gura îmi era peşteră, atâtea muşte îmi intrau şi ieşeau, ca într-un raid aerian inedit. Putea să-mi spună oricine că stau ca prostul cu gura căscată. Mie îmi plăcea mitingul aviatic al muştelor în imortalizarea tâmpeniei mele! Adică fostul activist de partid comunist, fostul regizor al deturnării Revoluţiei din 1989, fostul fondator al celui mai mare partid politic din România, de după 1990, fostul preşedinte care a continuat cu succes impunerea principiilor comuniste şi care a garantat continuarea dominării societăţii româneşti de către foştii securişti le-a spus PSD-iştilor că fură ca şi comuniştii? IN-CRE-DI-BIL!  A fost pentru prima oară când Iliescu a fost spectaculos: şi-a renegat şi nepotul, nu doar procreaţia!

Eu, ce să mai zic ? Un birtaş. La curtea Partidului Soare!

Pentru cei mai neiniţiaţi, soarele a fost semnul electoral al partidelor de stânga, care au furat alegerile din 1946, în urma cărora s-a pregătit detronarea Regelui Mihai.