„Slăbiciunile occidentului” este titlul articolului scris de maestrul Andrei Pleșu pe blogul Adevărul.ro, pe care vi-l recomandăm inclusiv dacă nu sunteți adepți ai politicii. Un text splendid de politică internațională:

O să încep cu o amintire. În 1999, preşedintele în exerciţiu al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE) era ministrul de Externe al Norvegiei, dl. Knut Vollebaek. Un om cordial şi bine educat, cu care am avut plăcerea să mă întîlnesc de mai multe ori.

Era inevitabil ca, în plină criză kosovară, dl. Vollebaek să facă o vizită în Serbia, pentru a-l întîlni pe preşedintele Slobodan Milošević. După încheierea vizitei, Knut, în drum spre casă, a făcut o haltă la Bucureşti. Voia să-şi lămurească perplexităţile, în compania unui coleg mai apropiat de spiritul şi moravurile balcanice. O anumită candoare nordică îl împiedica să priceapă „stilistica” dialogului cu un lider comunist din sud. Cinismul, fenta neruşinată, tupeul crîncen al partenerului său nu intrau în schema formaţiei sale diplomatice, a manierelor sale scandinave, sau măcar a unei minimale bune-cuviinţe.

„Am fost în Kosovo“ – spusese, la începutul discuţiei cu demnitarul sîrb, ministrul norvegian. „Ce caută acolo numeroasele trupe militare sîrbeşti?” Milošević răspunsese şugubăţ: „Dle Vollebaek, vă uitaţi prea mult la CNN. Nu există trupe sîrbeşti în Kosovo!” „Bine, dar le-am văzut cu ochii mei!” – adăugase, stupefiat, „oaspetele”. „Aaa! Înţeleg la ce vă referiţi! E vorba de trupe pe care le-am trimis acolo pentru protecţia Dvs.!” Preşedintele sîrb parase zîmbitor, cu o obrăznicie caracteristică, greu de digerat pentru cineva crescut în orizontul „normalităţii” politice. „Dar de ce am văzut, în cîteva sate kosovare, case arzînd?” – insistase, deja destabilizat, preşedintele OSCE. „Nu vă faceţi probleme, există unele obiceiuri locale, sezoniere, care implică anumite incendieri rituale.” Knut Vollebaek era şocat. Nu avusese niciodată de a face cu un interlocutor atît de prompt, atît de „specializat” în replica sfidător amuţitoare. Pentru mine, toată povestea suna oarecum familiar. Trăisem patruzeci de ani în atmosfera de minciună brutală, de dexteritate a falsificării, de nesimţire propagandistică pe care, acum, prietenul Knut o adulmeca, sufocîndu-se, pentru prima oară.

Occidentul nu e pregătit să facă faţă unor astfel de împrejurări. Nu mi-a venit să cred cînd am aflat că, în 2011, în timpul unei vizite la Moscova, dl. Joe Biden, ditamai vice-preşedinte al Statelor Unite, a avut „eroica” îndrăzneală de a-i spune lui Vladimir Putin: „Mă uit în ochii Dvs. şi cred că nu aveţi suflet!” O replică de logodnică înşelată. Îmi pot închipui cum, după încheierea vizitei, Putin şi întregul său cabinet au murit de rîs. „Aşadar ăştia sunt marii noştri adversari! Nişte domnişoare melancolice!“