Un profesor american de ştiinţe cognitive de la Universitatea din California arată că trei dintre cele mai răspândite mituri despre creierul uman sunt de fapt greşite: faptul că oamenii îşi folosesc doar o mică porţiune din creier, că emisferele stângă şi dreaptă sunt fundamental diferite şi mitul neuronilor-oglindă, scrie Gandul.info.

Mitul extrem de popular că oamenii îşi folosesc doar o porţiune foarte mică din creier, aproximativ 10%, îşi are originile din secolul 19, când un neurofiziolog francez pe nume Pierre Flourens a făcut mai multe experimente pe porumbei, pui sau broaşte, tăindu-le porţiuni din ce în ce mai mari de creier, pentru a observa cum li se schimbă comportamentul, scrie profesorul Gregory Hickok în New York Times.

În 1824, francezul scria că pot fi îndepărtate porţiuni din faţa, spatele, de deasupra sau din lateralul lobilor creierului, fără să le distrugi funcţiile. Pentru ca facultăţile mintale să funcţioneze cum trebuie, e suficientă doar o mică parte din lob, scria el. Ideea a fost preluată de un al om de ştiinţă francez, care scria în 1876 că „foarte puţini oameni îşi dezvoltă foarte mult creierul, probabil că nimeni nu reuşeşte în totalitate”.

Totuşi, metodele lui Flourens erau înapoiate, iar subiecţii săi fiind animale, nu puteau fi relevanţi pentru creierul uman. Astăzi, comunitatea neurologilor respinge această idee că potenţialul creierului uman este în cea mai mare parte neexploatat.

Un alt mit este ideea că emisferele dreaptă şi stângă ale creierului uman sunt fundamental diferite. Se presupune că partea stângă a creierului este orientată spre logică şi detalii, în timp ce partea dreaptă a creierului este rezervată pasiunii şi creativităţii. Mitul îşi trage originile din anii 1860, când oamenii de ştiinţă au observat că leziunile asupra părţii stângi a creierului au efecte drastice asupra limbajului şi a funcţiei locomotoare.

Deşi astfel de asimetrii există, ele nu susţin ideea distincţiei dintre funcţiile părţii sângi şi drepte a creierului. De fapt, scrie profesorul american, cele două emisfere sunt mai degrabă similare şi amândouă iau parte la cele mai multe funcţii ale creierului, ai ales la cele complexe precum creativitatea sau logica.

Un al treilea mit, recent apărut, este cel al neuronilor-oglindă sau a ideii că un anumit tip de celule ale creierului, descoperite la macaci, este cheia pentru înţelegerea minţii umane.

Neuronii în oglindă sunt activaţi amândoi atunci când un macac face acţiuni, precum să ia un fruct sau când observă pe alţii cum îi imită. Unii oameni de ştiinţă au argumentat că aceste celule sunt responsabile pentru ca macacul să înţeleagă acţiunile celorlalte maimuţe, prin simularea acţiunilor în propriile creiere. S-a mai spus că minţile umane au acelaşi sistem de oglindă (ceea ce e probabil adevărat), care nu numai că ne permite să înţelegem acţiunile, ci şi poartă o mare parte din capacităţile mintale umane – limbaj, imitare, empatie -, sau boli precum autismul, în care acest sistem nu funcţionează.

Teoria a ieşit din laboratoare şi a intrat în ştiinţa populară. S-a spus de exemplu că ne uităm la fotbal cu atâta pasiune pentru că aceşti neuroni-oglindă ne permit să simţim jocul ca şi cum am fi noi pe teren, simulând pasele şi şuturile. Nu este însă aşa.

S-a stabilit că mişcările fizice în sine nu determină înţelegerea lor. Putem de exemplu să înţelegem acţiuni pe care nu le putem face – zborul, iar o singură mişcare poate fi înţeleasă în mai multe feluri – mişcarea unei carafe poate însemna să torni, să umpli, să goleşti. Alte cercetări arată că disfuncţia sistemului locomotor, de exemplu în cazurile bolii Lou Gehrig, nu înseamnă că unele acţiuni nu sunt înţelese.