Inițial am vrut să adaug acest text sub formă de comentariu la opinia Enola Day: Cultura arădeană între FARAD și FITCA, dar am început să exagerez (cantitativ) și, din când în când, m-am și luat în gură cu mine însumi, așa că am hotărât să-l dezvolt într-un articol de sine stătător, ca o completare (zic eu) obligatorie, chiar dacă am înțeles mesajul și pretextul. Ca să nu lăsăm loc de interpretări… cum că aș fi singur! Atât de singur… :)

Poate că n-aș fi intervenit dacă n-aș fi fost amintit în prima jumătate a articolului respectiv. Fiind un pic mai asocial de felul meu, de regulă, nu interacționez nici cu comentatorii articolelor semnate de mine, decât dacă consider că n-am reușit să le „închid gura”, adică ceva n-am explicat cum trebuie. Atunci trebuie să vin cu clarificări. Laudele d-lui profesor la adresa mea mă flatează, dar mă fac să mă simt incomod. Nu vreau să fiu singurul… și refuz elegant să cred că sunt singurul când vine vorba de presa culturală. E adevărat… e un „business” dat dracului în ultima vreme, pretențios de la bun început și din ce în ce mai greu de „acoperit” în totalitate și ca la carte în puhoiul ăsa de praf de sahara, dar am fost și rămân optimist (chiar și-n cele mai bizare vremuri) în ceea ce privește această parte a presei… până una, alta, consider că eu îmi fac doar treaba, încercând să țin „drapelul” cât mai sus posibil (împușcă-te dacă te gândești la vreun drapel tricolor de orice fel! :) ). E greu, în schimb, să te pricepi la toate. Literatura nu-i totuna cu muzica, filmul nu e chiar totuna cu teatrul, la fel cum arta plastică tradițională nu se mănâncă cu aceleași tacâmuri ca arta contemporană. Ideal ar fi câte un jurnalist pe fiecare „felie”, dar după idealurile mele Special Arad ar fi un cotidian concurent cu New York Times.

Și dacă a venit vorba de alte site-uri de știri (de data aceasta o-ntorc spre Arad), unde „cultura” e – în cel mai bun caz – suplimentară… dispariția sau obscurizarea rubricii e, într-adevăr, o mare jale. Întrebarea e: chiar nu mai sunt ziariști pe cultură în Arad, ori talente nedescoperite (mai ales printre tineri)… sau pur și simplu nu e nevoie de ei? A doua variantă, din nefericire, sunt absolut convins de asta și culmea e că NU e vina presei acest lucru… ci (generalizând în ultimul hal, deci excepțiile întăresc doar regula) e vina publicului. În cazul de față, vina publicului arădean. Prin public mă refer acum la cititori, firește. Cultura nu aduce trafic fără un titlu bombastic și uite-așa…. redacțiile se reorientează. Abia aici intervine vina lor!

Fără „mângâierea” culturii însă, orașul tinde în masă spre gusturi haotice, spre o titulatură de Capitală NON-Culturală Europeană și ziarele – nu numai ecoul lătratului câinilor de pază ai democrației, ci și oglinzile nivelului social (din toate punctele de vedere… economic, cultural, politic etc.)  – devin niște hârtii virtuale fără caracter, singurele „tării” din sfera subiectivă și educativă rămânând opinia și pamfletul, dar care pot fi cu ușurință acuzabile de propagandă politică, chiar și atunci când nu e cazul (în anumite cazuri :P)… c-așa-i în tenis.

Dacă vorbim despre presa culturală din Arad, eu zic că trebuie menționată și Raluca Medeleanu :) …și nu spun asta pentru că e colega și prietena mea. Chiar se implică și ea foarte mult, alături de mine sau chiar individual. Am mari speranțe și în ceea ce-l privește pe Mihai Todoca… cu înclinații literare evidente, care momentan gustă (și mi-a zis că-i place) și din „murătura” presei cotidiene. Sunt mulți tineri care nu au avut ocazia să se manifeste, să se dezvolte… și poate nici nu vor, pentru că nu există cerere, deci nu există nicio ofertă rentabilă. Mai e un tânăr foarte talentat și mult mai deștept decât mulți dintre noi la vârsta lui (eu, cel puțin, am fost pepsi pe lângă el pe vremea de după liceu)… e vorba de bloggerul Eugen Rogojan, care scrie pe un site numit simplu „Blog Arădean” și are și o mini-rubrică în revista Monitorul Cultural, dar care nu-i scoate în evidență talentul. Iulian Leonard scria foarte profund și bine pe Arad Culture, pe vremea când scria (boala poetului contemporan care zice un cuvânt și crede că a scris un roman), Zărăndan ar ieși altfel în evidență dacă și-ar lua penița în mână și nu ar mai căuta cu aparatul foto morți la tragedii și tanga sub fuste la baluri (e o necesitate de „supraviețuire”, totuși), Petre Don mai dă o pată de culoare Glasului cam șoptit în Aradul ăsta, la fel ar putea face și Eugen Puiu, dar se manifestă mai mult în editoriale pe teme politice, Emanuel Cotuna – deși nu e ziarist – scrie recenzii bune de teatru pentru un public ultra-pretențios, pe limba lor, dar care nu corespunde nicicum cu climatul cultural arădean… iar dacă am ajuns la partea „pretenzivă” (vorba d-lui Horia Medeleanu – al cărui aport uriaș în cultura arădeană este indubitabil, inclusiv în zilele noastre, și ar fi un „sacrilegiu” să nu-l menționăm), în cele din urmă nu e deloc de neglijat revista Arca (la care scrie din când în când și dl. Notaros). Dar deja vorbim, evident, despre un public select, care nu prea are treabă cu presa cotidiană. Din păcate! „Fuziunea” încercată pe la începuturi de răposatul ziar Observator Arădean era admirabilă… dar pe vremea aia, să nu uităm, o redacție avea zeci sau chiar peste o sută (!) de angajați… față de zilele noastre, când două mâini sunt deja pretenții de Dumnezeu cu Milla Jovovich, Adam și Michelangelo la un loc.

PS: Aluzia „șucară” din titlu e oarecum accidentală. M-am inspirat din melodia formației Talisman pentru că asta mi-a venit în minte la repezeală, dar recunosc că nu prea sunt un fan al lor. De aici, foarte subtil, se poate deduce și incultura mea crasă (față de un nivel superior iluzoriu), de care sunt conștient… însă încerc să mă tratez. Zilnic.

PPS: Dacă tot am enumerat câteva nume și am omis pe cineva… e vina mea! Sunt uituc din naștere. Dar mă tratez. Zilnic.

Tomck@t, 17 noiembrie 2016, 3:05 PM