M-am alăturat cu entuziasm turului ghidat organizat cu ocazia proiectului „Vino cu noi să deschidem porțile”, din cadrul inițiativei #Orasuluserfriendly a Institutului pentru Politici Publice, astăzi, la Arad. La ora 12:30, în fața Primăriei Arad s-a adunat un grup considerabil, compus din studenți timișoreni de la Facultatea de Arhitectură, arădeni curioși, reprezentanți ai unor asociații locale și presa. Ne-au așteptat două autocare ce ne-au transportat până în fața intrării principale a cetății. Acolo, după ce ne-am dat cărțile de identitate la verificat, am fost primiți de căpitanul Sas, care ne-a făcut o prezentare istorico-militară a edificiului. Amalia Ignuță a adăugat detaliile despre arhitectură.

Căpitanul Sas a fost extrem de jovial, pe lângă informațiile oferite, având și un „arsenal” de glume simpatice. Dacă vreodată dorește să-și schimbe meseria, ar fi un excepțional ghid turistic. Printre altele, ne-a explicat cum mai mulți vizitatori l-au întrebat, cu altă ocazie, mirați: „Dar unde-i cetatea?”. „Asta-i cetatea!”, le-a elucidat el misterul. „Mulți când intră aici, se așteaptă să vadă ceva asemănător Castelului Corvinilor probabil… ”.

img_0216

Nu-i Castelul Corvinilor. Nu-i nici Cetatea Alba Iulia. Dar Cetatea Aradului are un mister aparte

Când intri în Cetatea Aradului, ești invadat de o sumedenie de senzații: revoltă, căci un asemenea potențial turistic e lăsat de izbeliște, știind că în vecini „se poate” și la tine acasă nu; curiozitate, căci e un loc din inima orașului în care tu, ca arădean, calci arareori, astfel mereu când revii parcă ajungi într-un loc care, în mod paradoxal, e în centrul orașului și, totodată, complet în afara lui; nostalgie, căci ascultând poveștile despre istoria cetății ți se activează ochiul minții și pornești într-o călătorie imaginară în timp, parcă văzând fiecare secvență istorică petrecându-se în fața ta… Senzația cea mai puternică însă cred că e fascinația. Locurile aflate în ruină provoacă probabil cel mai mult imaginația. Iar exact pe acest lucru doresc să insist în rândurile ce urmează.

S-a discutat de nenumărate ori despre reabilitarea Cetății Aradului. Ne axăm de atâtea ori pe ce ar putea fi încât ajungem să uităm ce avem chiar în fața ochilor. Vă mărturisesc, până să particip la turul ghidat desfășurat azi, eram și eu de părere că soluția ideală pentru soarta acestui patrimoniu ar fi un „total makeover”. Căci de fiecare dată când pășeam în acest loc, nu vedeam nimic mai mult decât un parc enorm și o piațetă în care domnește o biserică aflată în ruină. Azi însă, sub îndrumarea căpitanului Sas, mie și celorlaltor oameni care s-au alăturat acestui tur, ne-a fost prezentată o altă latură a cetății. Una ferită în general de ochii oamenilor și care consider că ar fi o mină de aur pentru turism. Însă am în minte un altfel de turism. Poate ceva program / circuit care să exploateze setea de explorare a oamenilor.

img_0229

Turul a început mai întâi cu un cuvânt de salut din partea lui lt. col. Ştefan Claudiu Topor, comandantul Batalionului 191 Infanterie care ne-a servit cu o binevenită cafea fierbinte, „medicament” împotriva gerului de afară. Apoi am pășit în muzeul în care sunt expuse uniforme, arme, documente, poze, sau tablouri. La ieșirea din muzeu, mi-a captat atenția „cartea de onoare” unde am fost îndemnată să notez și eu câteva cuvinte. După ce am scris două rânduri, am fost curioasă să aflu care sunt cele mai vechi însemnări: 1969 (vezi galeria foto).

Am fost conduși pe urmă în capela provizorie în care militarii se roagă pentru cei care nu mai sunt. Acolo, am fost întâmpinați de preotul Adrian David, care ne-a mărturisit că aspectul modest al acestei capele este din cauza faptului că de 18 ani de când este el acolo, sunt mereu „pregătiți să plece”. Viața celor de acolo este mereu în așteptarea mutării, mutare care nu mai vine. Capela este construită exact în interiorul unui zid, ca un fel de semi-peșteră. Așa ne-am putut da seama și exact cât de groase sunt zidurile interioare ale cetății.

Capela a fost amenajată prin efortul fizic și financiar al celor care muncesc aici, deci tot ceea ce vedeți aici, așa cum s-a putut. Sunteți de specialitate și vă dați seama că multe sunt făcute cu stângăcie, însă s-au făcut cu dragoste și inclusiv picturile de pe iconostas sunt opera unor militari. Tot ce este aici se poate încărca în două camioane, într-un timp foarte scurt. Așa că putem să o «dizlocăm» și să o montăm în orice loc ne-am muta. Asta a fost și rațiunea că n-am construit o biserică de rit ortodox. Dat fiind faptul că biserica pe lângă care ați trecut și care este o rușine pentru noi toți ca români, întrucât este un monument care s-a dus… este franciscană. Din acest motiv s-a făcut această capelă pentru că militarii care muncesc aici, printre orele de instrucție, vin să se roage. Și vă spun sincer, oamenii aceștia, deși sunt tineri, au multă credință care le-a fost dată, zic eu, în mare parte de multele misiuni pe care le-au făcut în afara hotarelor țării, misiuni foarte grele pe care nu vi le puteți imagina decât din filme… Ei pot să se roage aici oricând. Noi avem același program ca militarii, adică non-stop”.

img_0311

Deasupra ei este un strat consistent de pământ, iar natura sălășluiește netulburată de nimeni și de nimic, de zeci de ani. Preotul ne-a spus că deasupra capului nostru e „casa” multor vietăți: vulpi, fazani, iepuri, chiar și căprioare… „Casă”…. „Se plimbă animăluțe cu sutele. S-au acomodat aici pentru că nimeni nu le face absolut nimic. Mă voi întreba ce se va întâmpla după ce cetatea va fi redată circuitului… ”, ne-a spus preotul Adrian David.

De la capelă ne-am îndreptat spre zidurile de apărare. Am intrat pe o ușă îngustă și scundă, prin care am ajuns într-o casă a scărilor, în spirală, până sus. Acolo am „gustat” pentru prima dată din spiritul de „explorator” despre care vă vorbeam mai sus. Privind în jur, în partea dreaptă am văzut un gard de sârmă ghimpată de-a lungul unei cărări pavate pe alocuri cu pietre. Într-o parte, un turn înalt de apărare, metalic. Într-alta, un zid de cărămidă, macerat de vreme. În zare, printre coroanele stufoase ale copacilor seculari, cu greu puteai zări vreo urmă de civilizație. Doar cu o concentrare atentă, puteai observa conturul blocului de la „Libelula”.

img_0322

Din păcate n-am putut sta prea mult acolo, nici să facem prea multe poze, căci e „classified”. Zona este de interes strict militar, așa că am fost conduși înapoi prin scările spiralate, jos în curtea enormă a cetății. Însă călătoria nu s-a oprit acolo. Partea interesantă abia urma. La rugămintea mai multor persoane din grup, ni s-a dat voie să vizităm „catacombele” bastionului. Am fost conduși pe un drum de pământ, cu urme adânci de roți, undeva către latura dinspre cartierul Subcetate.

Trecând printre bălării și crengi, am ajuns într-o parte a unui zid interior. Locul părăsit, cu tuneluri luminate doar pe alocuri, este de o frumusețe sinistră.

img_0350img_0343

Pulberea fină a prafului de pe jos stă depusă pe uniforme părăsite, intrate într-o avansată stare de degradare. Pe alocuri, pancarte ruginite, cauciucuri sau bare metalice, împrăștiate pe jos. Cuvinte mai mult sau mai puțin descifrabile, scrijelite pe lemnul putred al ușilor lăsate întredeschise. O senzație greu de definit te ia când ești în astfel de locuri. Ruinele au frumusețea lor aparte. Îmi venea să mă îndepărtez de grup, să-mi fac rost de o lanternă și să intru în pielea unui explorator veritabil. Pentru cei care, în copilărie, au citit „Castelul fetei în alb”, din seria Cireșarii, îmi înțeleg pornirea. Din păcate însă, șederea nu s-a întins mai mult de 10 minute. Cele două autocare ne așteptau la intrarea principală, pregătite să ne ducă înapoi la Primărie unde organizatorii proiectului doreau să ne vorbească mai multe despre sondajele efectuate la Arad și despre concursul de idei ce urmează să fie demarat la primăvară.

Proiectul „Vino cu noi să deschidem porțile Cetății Aradului”

Institutul pentru Politici Publice București realizează de doi ani încoace întâlniri cu instituțiile care doresc revitalizarea spațiilor industriale (de exemplu, activități de tipul celor desfășurate de Citizenit la Teba). Recent, Institutul a început să colaboreze și cu administrațiile locale, în vederea găsirii unor soluții prin care să determine municipalitățile să se implice mai mult în exploatarea anumitor spații cu potențial. „Noi am încercat să vedem în ce măsură aceste întâlniri între oamenii care încep să redescopere zonele industriale, pot să fie făcute și cu oamenii din zona administrativă. Până acum aceste întâlniri au fost o regăsire privat-privat, fără implicarea administrației locale. Și ne-am gândit în ce măsură am putea să stimulăm și un interes al administrației publice. Așa s-a născut ideea proiectului pe care îl desfășurăm acum la Alba Iulia, la Arad și în sectorul 3 din București. Inițial abordarea noastră în scrierea proiectului era foarte clară că ne referim la spații industriale. Dar cum de foarte multe ori administrația din România gândește la scară foarte mare…. am ajuns la locuri cu suprafețe mult mai mari și cu o clasificare diferită, la locații de patrimoniu. Clasa A, clasa B…  La București, Hala La Minor, la Alba Iulia, Palatul Principilor din Cetate…”, a spus Adrian Moraru, directorul adjunct al Institutului pentru Politici Publice.

Proiectul „Vino cu noi să deschidem porțile”, din cadrul inițiativei #Orasuluserfriendly, este organizat de Institutul pentru Politici Publice, ca parte a programului de colaborare elvețiano-român.

La Arad, proiectul se axează pe Cetatea Aradului. Ca primă parte, s-a desfășurat o muncă de cercetare, mai exact un sondaj cu privire la perspectivele de transformare / redare către comunitate a acestui obiectiv, în perioada 10-20 septembrie 2016.

În cadrul dezbaterii publice de astăzi s-a insistat pe același subiect studiat în sondaje, anume cum văd persoanele abilitate prezente în sală modalitatea cea mai optimă de revitalizare a Cetății Aradului.

A doua parte a proiectului va fi un concurs de idei, la începutul anului viitor,  la care sunt invitați să participe „creativii” (arhitecți, designeri etc) cu un proiect de revitalizare pentru Cetatea Aradului.

Planuri, planuri… dar pe când acțiune?

Nu putem spune însă că este pentru prima dată când se organizează dezbateri despre soarta Cetății Aradului. Recent, a mai fost organizat un proiect/ dezbatere publică pe aceași temă, la conferința „My european city”, iar cu ocazia respectivă s-a realizat releveul bisericii Franciscane. Problema e că pașii sunt mereu aceeași: se fac întruniri, se discută, se dezbate, se planifică…. însă cetatea rămâne în aceeași stare. „Pending”. Așa cum spunea și preotul din cetate: „De 18 ani ne tot pregătim să plecăm”. Indiferent ce se discută, câte și care organizații / institute sau proiecte europene se desfășoară, cetatea stă pe loc. Tocmai de aceea am insistat pe frumusețea actuală. Căci viitorul acela roz pe care îl visăm cu toții, cu o cetate proaspăt reabilitată, plină de cafenele, galerii de artă, concerte, festivaluri și alte minunății cumva rămâne mereu dispersat în eter. Pare ceva utopic. Și atunci când viitorul pare atât de departe, cel mai înțelept lucru pe care l-am putea face e să ne îndreptăm privirea către prezent. Iar prezentul ne arată cetatea (pe lângă partea utilizată de armată) ca o ruină seducătoare, învăluită în praf și mister.

De ce să nu exploatăm și acum această parte părăsită? Așa cum s-a putut organiza turul ghidat de astăzi, cu tot cu Armata acolo, de ce nu s-ar putea organiza astfel de lucruri mai des? În locuri care nu deranjează activitatea ce se desfășoară acolo, în prezent…

Azi n-a fost greu, altcândva de ce ar fi?

 

Raluca Medeleanu, 29 noiembrie 2016, 6:21 PM