Mă trezesc de dimineață, morocănos ca aproape întotdeauna și îmi fac o cafea. După două guri mintea îmi tresare: e vineri! Hmm, ce fain, intrăm în weekend. Aflu că am și o problemă. Nu a mea, a ei… Are de dat bani la… stat, adică la Statul Român, adică la șomaj, deci trebuie să mergem la AJOFM.

Îmi dau seama că riscă să întârzie la lucru, dar ea nu vrea să rămână cu datoria, așa că prima dată s-a gândit să își achite obligațiile față de… stat, iar apoi să ne vedem fiecare de treburile noastre. Statul e prioritar.

Ce faci în cazul ăsta? Dai sec cafeaua, scurtezi și faza cu dușul, îți arunci fundul în mașină și fugi la AJOFM Arad, acolo în spate la „Dacia”, în buricul târgului. Ajungem la 8.30.

Ce are ea, și nu am eu? Ea avea datoria la stat. Eu aveam datoria să o aștept. Coboară din mașină iar eu apuc să întreb: „stai mult?” Nu eram deloc grăbit, dar nu îmi place să aștept. Ea răspunde: „nu cred. Dau banii și vin. Cinci-zece minute”…

Hai că a avut și noroc. Implicit și eu. A fost prima. Nimeni la coadă, puțini oameni primprejur, toți fiind angajați ai instituției statului, în timp ce alți angajați încă își căutau loc de parcare, semn că am ajuns chiar și înaintea lor la programul… lor.

Și stau. Și mai stau. La Europa FM curg melodiile matinale. Trece și reclama cu „iritao” și „egzema”. Apoi cântă Carla- apostrof – s Dream. E aia cu „acele tale”. Mă uit la ceas. E 9 și 10. Îmi stă puțin mintea-n loc și nu mai suport așteptarea. Cobor iritat. Ea e singură pe hol. Eu întreb „ce drac se întâmplă? Ți-ai vândut casa?” Ea, mai iritată decât mine, răspunde: „nu știu. Tot calculează?” „Ce?”, întreb eu, „cât ai să le dai după două luni de șomaj?”

Intru și întreb angajații: „de ce durează atât?” „Păi se calculează. Durează puțin ca să nu se facă greșeli”, îmi spune unul dintre funcționari, pe care îl și cunosc. Eu, nedumerit, nu tac și îi spun: „păi calculează de 40 de minute… Sunt banii pentru două luni de șomaj. Așa grea e matematica aici, că aveți și bază de date”. El mă liniștește: „imediat e gata”…

Ce are ea și nu am eu? Ea are program fix. Trebuia să fie la 9 la serviciu. Eu, ajung când pot… Tocmai de aceea mă și miram de ce eram eu cel iritat. Eu mă miram de mine… Și nici nu mă vedeam… Era deja 9.20. La un moment dat iese. E 9.31. Stăteam de o oră și un minut pentru ca ea să înapoieze statului suma de 532 de lei… E grea matematica la AJOFM Arad, iar frica de a greși e uriașă.

Răsuflu cât de cât ușurat, urcăm în mașină, ajungem la serviciul ei la ora 9.43 și plec spre job-ul meu. Mâ gândeam la toate și la nimic, iar la Europa FM e iar aceeași reclamă cu „iritao” și „egzema”. Dar nu e gata… Finalul e apoteotic!

Telefonul îmi sună, e ea! Răspund monosilabic: „da…” Ea, după ce a așteptat fix o oră și-un minut pe holurile AJOFM, îmi spune: „trebuie să mergem înapoi. Au greșit calculul. Trebuie să îmi dea 86 de lei înapoi”… WTF, OMFG, ce am făcut? Am stat o oră și un minut pentru că celor de la stat le era frică să nu greșească și totuși au greșit? Mda, e despre stat… Apoi realizez și de ce se numesc aceste instituții: de stat.

Și atunci „iritao” m-a vizitat din nou. Nici nu m-am bucurat. Pentru acei 86 de lei, luni dimineață îmi voi pierde încă o oră și un minut din viață. Asta dacă am noroc…

Mi-a stat mintea după ce am stat o oră degeaba pentru că mi-am pierdut cumpătul în instituția statului așteptând-o pe ea să dea bani la stat…

Ea e calmă. E la serviciu. Ce are ea și nu am eu? Ea are de primit bani de la stat. Eu voi avea datoria să o aștept. O oră și un minut…

Totul a fost despre stat și statul degeaba.