Inaugurăm astăzi o nouă rubrică la Special Arad, o nouă ofertă de fapt pentru cititorii noștri.

În „Specialiștii” vom publica autori prestigioși, specialiști în domeniul lor și care vor prezenta punctul lor de vedere în temele cele mai actuale ale momentului.

Începem cu arădeanul Mihai Maci,  universitar la Oradea, cel care și-a făcut deja auzit numele, fiind considerat unul dintre cele mai autorizate voci atunci când vine vorba de sistemul școlar, respectiv cel universitar românesc.

 

Păcatul școlii împotriva spiritului educației

de Mihai Maci

Pe vremuri toată lumea ştia cine sunt intelectualii oraşului, deşi aceştia nu-şi clamau public statutul. Şi pentru că oamenii ştiau cine sunt intelectualii, ştiau – în egală măsură – şi ce sunt intelectualii. Iar atunci când acest ce se cerea precizat, el era înconjurat de o aură de respect aproape magic. Căci, mai înainte de orice, intelectualul e altfel decât oamenii comuni. Aceştia se trezesc şi lucrează, adună şi zidesc, căci rostul vieţii lor îl dă făptuirea zilnică şi roadele ei. Dar intelectualul e cel care ştie că lucrurile cele mai importante se decid în gândire. Deşi nu se bazează pe experienţa concretului, cuvântul lui are greutate, căci el e capabil să modifice înţelegerea lucrurilor nu acţionând direct asupra lor, ci schimbând perspectiva din care sunt luate în considerare. Şi tocmai de aceea, munca lui se deosebeşte de cea a omului obişnuit şi aceasta din urmă nu o poate reduce la percepţia lui cotidiană. Chiar şi în condiţia lui decăzută – aceea de boem – intelectualul păstrează acest halou de distincţie pe care i-l dă specificitatea lui. E altfel şi acest altfel, care pune în discuţie totul, stă la baza schimbării lumii. Distincţia profesorilor de modă veche purta în ea promisiunea unei înnoiri a lumii pe care o vor realiza învăţăceii lor.

Oricât ar părea de straniu, comunismul nu a alterat în mod semnificativ această percepţie. Deoarece lucrurile care trebuiau spuse le erau exterioare tuturor, cu toţii ştiau cine sunt cei care nu le spun deloc, sau care le spun doar pentru că trebuie şi cine cei care le rostesc cu un pathos direct proporţional cu interesele. În plus, limitarea orizontului material îi predispunea pe oameni la căutarea libertăţii spirituale şi, în acel timp, o carte, o revistă (eventual străină), un concert, un film (de cinematecă) sau un disc aveau o rezonanţă care – astăzi – e greu de imaginat. Şi totuşi, această boemă la scară mare (chiar dacă într-un mediu restrâns), ascundea un trist adevăr: lucrurile care-i uneau pe pasionaţii cărţii, ai muzicii şi ai filmului erau destul de generice, dat fiind că sărăcia şi cenzura acelor vremuri nu îngăduiau o autentică specializare. Poate tocmai de aceea perspectiva intelectualilor asupra lumii de atunci era, şi ea, mai neclară şi destul de nearticulată. Preţul l-am plătit după decembrie ’89.

Orice s-ar spune, în anii de după Revoluţie nu intelectualii sunt cei care au dat direcţia lumii noastre. Aceasta a fost mai curând rezultanta, adesea neclară şi cu multe ezitări, a efortului conjugat a milioane de anonimi care s-au văzut în situaţia de a se descurca într-un peisaj în care vechile repere nu mai indicau (aproape) nimic.

Ce s-a întâmplat cu intelectualii noştri după ’90? Unii dintre ei – din păcate nu prea mulţi – au ales să se specializeze, să dobândească o competenţă reală într-un domeniu, inevitabil, mai restrâns decât cel anterior şi, pe baza acestei cunoaşteri avizate, să schimbe ceva în lumea în care trăiesc. Spre nenorocul celor mai mulţi dintre ei, lumea care-a urmat colapsului comunismului a devenit atât de rudimentară, încât n-a mai avut nevoie de specializarea lor. Iar ei, dacă nu au luat calea străinătăţii, au ajuns stingheri într-un peisaj pe care nici o minte nu-l mai poate ordona şi raţionaliza.

Dar aceştia au fost, aşa cum am spus, puţini. Cei mai mulţi, cei pentru care genericitatea orizontului oferit de comunism a fost pragul de sus, s-au reorientat destul de rapid. Ei au înţeles că ceea ce ştiu ei, deşi e puţin în raport cu ceea ce ar trebui să ştie (dar, pentru cei mai mulţi, era prea târziu să mai înveţe), e mult în raport cu ceea ce ştiu ceilalţi, masa de muncitori, de agricultori şi de absolveţi de licee industriale pe care i-a lăsat în urma lui comunismul. Şi, în “minunata lume nouă”, a business-ului şi a oportunităţilor, s-au hotărât să-şi transforme surplusul de cunoaştere într-o marfă pe care să le-o vândă celor ce ştiau încă mai puţin decât ei.

imposter_test

Aşa s-au născut universităţile postdecembriste. Faptul că cei care le alcătuiseră nu erau universitari adevăraţi nu s-a văzut la început, deoarece, atunci, pentru tinerii veniţi de pretutindeni, totul era nou, autoritatea profesorului decurgea (încă) din vechiul model interbelic, şcoala mai însemna ceva, iar cititul îi deosebea pe tineri de vârstnicii (deja) campaţi în faţa televizorului. Până aici, nimic rău; pornind de la aceste date, într-un deceniu am fi putut avea un învăţamânt universitar onest, care să imprime o mişcare ascendentă oraşelor ţării şi mai ales celor din provincie.

Din păcate, n-a fost aşa. De ce? Dintr-o raţiune simplă: pentru că, de la început, cantitatea a primat asupra calităţii. Mai întâi universităţile particulare, apoi – după generalizarea taxelor – şi cele de stat au dat drumul la studii tuturor celor dispuşi să plătească o anumită sumă. Iar statul, care, în acel vremuri, se angajase în faţa “partenerilor externi” (al căror vot urmea să decidă aderarea europeană) să ţină şomajul sub control, era fericit să ştie că, unul după altul, contingentele de decreţei dispar pentru 6, 5 sau 4 ani în statisticile universitare.

Apoi, treptat, s-a impus moda – occidentală a – CV-ului: nu mai conta dacă erai sau nu o bună secretară sau un bun tehnician: diferenţa o făcea diploma şi un mediocru cu patalama putea lua locul unuia dedicat, dar fără hârtii. Dar lucrurile cele mai dramatice s-au întâmplat cu cadrele universităţilor: odată cu “taxele”, aceştia au descoperit banii şi, odată cu banii, posibilitatea de a-şi “schimba status-ul”. Şi, de atunci, acesta a devenit şi a rămas singurul obiectiv al învăţământului nostru universitar.

Cum s-a realizat el nu e greu de ghicit: creşterea numărului studenţilor a însemnat înmulţirea normelor (căci statul, în acele vremuri, nu era dispus să crească salariile). Aşa au apărut profesori cu 5, 7, 10 până la – dacă nu mă înşel – 55 de norme (şi, atenţie, nu toate în acelaşi loc). Asta înseamnă că omul respectiv – dacă chiar făcea lucrurile pentru care era plătit – preda toată ziua, timp de 6 zile pe săptămână.

Când să mai citească săracul? Când să înveţe limbi străine – ca să se pună la punct cu bibliografiile domeniului lui? Când să parcurgă publicaţii specializate (şi cum – căci nimeni nu era abonat la ele)? Când să gândească (căci gândirea îşi are ritmurile ei, pe care nu le poţi forţa)? Când să scrie (unii nefiind deloc obişnuiţi cu această meteahnă)?

Pentru totul e de plătit un preţ şi prețul trecerii de la bloc la casă, apoi al călătoriilor în străinătate a fost plafonarea iremediabilă a cadrelor universitare în intervalul dintre 1990 şi 2005. Practic, în acest timp, cei mai mulţi, în loc de a evolua în domeniul lor, au regresat faţă de ceea ce erau înainte de Revoluţie.

Vreţi dovada? Luaţi un curs universitar din acel timp şi citiţi-l cu ochii de acum. Ce e nou în el? Cât de actuală – pentru acel timp – îi e bibliografia? Cât de limpede e scris? Care e perspectiva proprie a celui ce l-a redactat? Ce-aţi putea construi acum, pornind de la el? Evident, singurele lucruri stabile sunt cele tehnice, dat fiind ca ele sunt universal valabile. Dar dincolo de ele? Dincolo e enormul abis al celor care şi piedut alt-felul lor de-a fi, vrând să fie, la fel ca ceilalţi, cu casă, maşină şi călătorii în străinătate. Poate că atunci n-am văzut-o, dar – în 2005 – ne-am pomenit prin târgurile patriei nu cu universitari, ci cu repetitori, buni cel mult pentru liceu, dacă nu doar pentru gimnaziu.

Numai că, tot cam pe-atunci, a lua-o razna Ministerul Educaţiei – în care, vai!, ajunseseră şi tineri şcoliţi temeinic în Occident – şi s-au impus “noi standarde calitative”. Ce însemnau acestea? Faptul că, de-acum înainte ceea ce conta nu mai era atât numărul de studenţi (după 2002 s-au deschis graniţele şi tinerii au început să-şi caute rostul mai departe, iar decreţeii se apropiau de sfârşit) ci cărţile şi studiile publicate în “reviste cotate”.

Or, ce studii să publice oamenii noştri, care, adesea, prinși între ore şi construcţia casei, nu mai apucaseră de ani buni să citească ceva? Sigur, nici înainte nu se omorâseră cu cititul şi cu scrisul (unii nici măcar pentru doctorat), însă, până către fatalul 2005, lucrurile erau artizanale. De atunci au devenit industriale: texte “scrise” cu asistenţi, sau – şi mai bine – cu doctoranzi, lucruri traduse (aproximativ) din diverse limbi, compilaţii şcolăreşti, palgiate grosolane (uneori chiar păstrând titlul cărţii sau al articolului) – toată gama unei jalnice imposturi s-a etalat în universităţile ajunse tarabe de diplome.

Căci dacă aşa erau profesorii, cum să fie studenţii? Nu doar universitatea s-a ruinat, ci şi liceul şi, chiar mai în amonte, gimnaziul. Studentul de azi nu mai e cel din ’90, el ştie de mic că învăţătul e o corvoadă fără nici un fel de satisfacţii, că “banii rezolvă totul”, că dacă strigă (el sau părinţii), are câştig de cauză, că profesorii sunt pe cât de prost plătiţi, pe atât de frustraţi şi de rapaci (cu meditaţii în generală şi liceu) şi că lui personal îi trebuie doar o diplomă cu toate ştampilele şi, după aceea, se va decurca el “aşa cum trebuie”.

La jumătatea drumului dintre nişte profesori deprofesionalizaţi şi nişte studenţi dezinteresaţi a înflorit o bişniţă de cartier, având ca intermediari secretarele şi şoferii. Examene trucate, subiecte şi lucrări vândute, diplome cumpărăte “de-a gata” (mai ales de cei dispuşi să plătească în valută), nimic n-a rămas nemânjit de noroiul imposturii în care se afundă universităţile româneşti.

Se spunea pe vremuri, într-o lume aşezată, ca “ridicolul ucide”. Poate că-i ucide pe cei vii, dar morţii nu (mai) are cum să-i ucidă. Ce formă de ridicol e necesară pentru a-i spune unui om care minte în statistici, plagiază încontinuu şi scoate totul la mezat că nu e nimic din ceea ce se pretinde a fi, ci doar un mărunt şperţar care-şi umflă veniturile înşelându-i pe alţii? Pentru el nu există decât familia lui, casa lui, contul lui şi atât cât mai poate stoarce un ban – prin orice mijloace – o va face. Cei de sub el, deşi-i aşteaptă căderea, sunt prea fricoşi ca să i-o provoace sau, poate, prea legaţi cu multe de inevitabilele “afaceri” din care fiecăruia-i “cade” câte ceva. Dar e ceva mai trist decât toate acestea: fabrica imposturii nu produce doar diplome ci şi caractere deformate.

Iar când acestea – dublate de incompetenţă – ajung la frâiele oraşului, nenorocirea se abate asupra tuturor, vinovaţi şi nevinovaţi. Căci – din păcate – e o legătura foarte clară între studiile celor ce conduc treburile urbei şi calitatea vieţii din aceasta. Dacă ceva nu merge bine în oraş, întrebaţi-vă: ce şcoală au şi unde au făcut-o cei ce ne conduc?

Şi încă ceva: nişte impostori rapaci au degradat până la ultima limită figura, altcândva nobilă, a intelectualului. Dacă pe vremuri semnul lui particular era distincţia, astăzi – dacă-i considerăm intelectuali pe tarabagii universiari – a ajuns să fie grotescul. Ceea ce e cu adevărat dureros nu e faptul că oamenii zâmbesc cinic şi se strâmbă când aud de noile isprăvi ale celor din universităţi, ci acela că ei – oamenii comuni – au uitat cu totul acel altfel pe care-l aducea intelectualul in lume.

Şi, pe cale de consecinţă, au pierdut cu totul speranţa într-o schimbare a lumii în care trăiesc. De aceea, atunci când oameni subţiri (sau doar pretinşi subţiri) se plâng de lipsa de credit a omului cu studii în societatea noastră, ar merita să li se aducă aminte vorba aceea aspră care spune că totul se iartă, mai puţin păcatul împotriva spiritului.

Păcat care, pentru unii, a devenit o meserie.

Mihai Maci

-, 28 iulie 2017, 10:40 AM