Nu are nimeni nevoie de un manechin? Îl dau moca!

(Atenţie ! Întâmplare 87 % reală)

Dragi vecini! Onorate oficialităţi! Domnilor de la pază şi ordine! Iubită familie! Tovarăşe 112! Aproape în cele din urmă (că ar mai fi de enumerat dar mă opresc) – lume, lumeee! Eu mă predau! Şi nu oricum… ci de bună voie şi nesilit de nimeni! Recunosc tot, ştiu, e vina mea, trebuia să fiu mai atent! Nu mă absolvă nici vârsta şi nici profesia, aşadar trebuie să plătesc! Nu, nu am să mă fofilez, nici nu voi căuta să aflu scuze care să mă scape din încurcătură. Ce am făcut am făcut şi gata! Că la urma urmelor nu sunt decât un simplu muritor de rând supus greşelilor, pradă neatenţiei şi delăsării care, totuşi, în cele din urmă trebuie să spună adevărul, să urască minciuna, deci să le zică pe şleau, verde în faţă. Da, dar una e să le zici verde în faţă, cu nevinovăţia aşezată chiar ostentativ în buzunarul de la piept şi alta este să faci tot ce îţi stă în putinţă să le zici gri amestecat cu căcăniu pretinzând că ar fi bleu-ciel sau orange, cu ciorchine de păcate ascunse în buzunarul de la spate şi strivite în cele din urmă între partea dorsală şi pielea deosebit de fină a vreunui te miri ce scaun “sus pus”. Oricum, funcţie nu deţin, de vizat post bănos nu am intenţie, aşa că nu are a mă afecta viitorul cazier, pătat de boacăna făcută. Deci, ăsta sunt eu domnule agent-şef! (recunosc că nu cunosc actualele grade din poliţie). Asta am făcut, aşadar vă rog să luaţi măsurile ce se impun (i-am zis oftând, dar cu demnitate, lucrătorului de la secţia de poliţie a cartierului în care încă mai locuiesc…). La care, domnul agent-şef şi-a ridicat privirea cu încetinitorul dintr-un maldăr de acte împrăştiate pe toată suprafaţa unui birou made in anii ’87, zicându-mi scurt: „Cetăţene! Ia şi scrie!”. Am luat şi am scris, după cum urmează:

Declaratie
Subsemnatul …Sălcuţă…Ioan… cetatean …român…, nascut la data de …01.04.1954…, in localitatea …Salcia…, de sex …masculin…, casătorit/necasatorit, domiciliat in …Arad…,str. ….Păcii…. nr. …13…, bloc …463….., scara …A…, etaj …1…, apart. …7…., sector/judet …Arad…, posesor  al  …C.I…, seria …A.R… nr. …887753… eliberat de …SPCLEPArad...la  data  de …30.03.2010…,cod numeric personal…1540401020067…

Cunoscand dispozitiile articolului 292 Cod penal cu privire la falsul in declaratii, declar pe proprie raspundere urmatoarele:

În dimineaţa zilei de ieri, adică 04.06.2015, neavând nimic important de desfăşurat la domiciliul de la adresa de mai sus, m-am deplasat pe direcţia E-V, adică dinspre domiciliu înspre garajul personal cu nr. de înregistrare 0004592, cu scopul de a coborâ în canalul garajului pentru a intra în posesia a două verze murate, prin scoaterea acestora din butoiaşul aferent menţinerii lor în saramură. Menţionez că nu făceam altceva decât să execut ordinul primit de la soţia mea, care avea în vedere prepararea unor sarmale excepţional de gustoase, la foc mic, …, mă rog, cu toate ingredientele necesare. În timp ce efectuam deplasarea înspre garaj, un vecin pe nume Bulbuc Traian  mi-a adresat din mersul bicicletei următoarele:-“Dom. Profesooor! Ai mierlit-ooo!”, după care dus a fost. Precizez că nu mă pricep la păsăret deci la mierle nici atât, aşa că mi-am văzut nepăsător de drum.

În timpul în care m-am apropiat de uşa garajului, la un moment dat, inima mi-a stat în loc! În propriile-mi urechi am început să aud triluri de mierlă, moment în care mi-am zis:-“Bulbuc Traian ştia ceva!”, iar acel ceva era că garajul îmi era spart! Uşa garajului era întredeschisă, lacătul nicăieri iar în jur nici ţipenie de om. Am deschis uşa larg, clipă în care am văzut un hoţ necunoscut întins pe jos, fără de glas şi fără de suflare, cu ochii bulbucaţi spre dreapta  maxim. Mi-am întors şi eu privirea spre dreapta maxim şi mi-am înţeles vina. Da! Eram vinovat de moartea hoţului necunoscut.

În continuare am procedat astfel: am ieşit în viteză maximă din garaj, m-am apucat cu mâinile de cap şi m-am prezentat în fugă la secţia de poliţie unde declar pe proprie răs                                                                       _________________________________________________________________________________

În momentul în care am ajuns cu declaraţia aproape de final, în secţia de poliţie a intrat mai mult vârtej decât val vecinul Bulbuc Traian, aruncând înaintea lui, asemeni zmeul buzduganul, un strigăt frate cu urletul: “„Dom’  profesooor, nu semna nimiiic! Hoţul a înviaaat!”

Din doi paşi am fost în stradă pe urmele mele cu domnul agent-şef şi vecinul Bulbuc Traian şi am luat-o la fugă spre garajul aducător de necaz. Când colo, să vezi şi să crezi, hoţul necunoscut înviase iar soţia mea, prezentă la faţa locului din pricina prea marii mele întârzâieri, îndesa în el moare de varză, ca să nu moară de sete. Ce a urmat? Iată ce! L-am luat pe hoţul ghinionist de subţiori şi ne-am înfipt împreună cu el, domnul agent-şef şi vecinul Bulbuc Traian în primul restaurant unde, de bucurie că hoţul înviase, am îndesat în el mâncare şi băutură până la refuz. Parcă şi acum îl văd în faţa ochilor, la plecare, când l-am urcat într-un taximetru, după cap cu cablurile mele noi-nouţe de dat curent, în buzunare cu tot felul de mărunţişuri de-ale mele iar în mâna stângă cu imensa mea trusă de scule, profesională. Mi-a întins mâna iar eu atât i-am zis: „Omule bun! Îţi mulţumesc frumos că m-ai salvat!” Şi dus a fost!

Am rămas uitându-mă lung după taximetru, zâmbind cu gândul la câtă încurcătură şi mai ales sperietură poate crea un manechin, mărime unu per unu, aşezat dreapta maxim şi uitat într-un banal garaj de cartier.

Apropos, nu are nimeni nevoie de un manechin? Îl dau moca!