Știri Arad. Să fii bolnav de cancer în orașul ăsta cancerigen e cel mai îngrozitor dintre blestemele posibile! Și nu… nu atâta din cauza bolii în sine, a suferinței ce derivă din ea – cât a înfiorător de cinicului sistem medical din propria ta țară, din propriul tău oraș. Ceea ce e și mai abominabil e că, uite!… vecinii tăi se poartă urât cu tine. Vecinii, colegii de școală, rudele îndepărtate, deci tu cu tine te porți așa, arădeanule, cadrule de conducere, administratorule, medicule, slujitorul lui Hipocrat care ești tu… așa te porți cu tine: cum ne scrie o pacientă într-o pe cât de emoționantă, pe atât de realistă scrisoare.
Iat-o, conformă cu originalul:

„Oamenii se mai îmbolnăvesc din păcate… dar ei cu ce sunt de vină că trebuie să meargă la medic să se trateze?… Că doar sunt plătitori CNAS și au dreptul, după lege, la o serie de servicii gratuite: consult medical, analize, spitalizare etc….

Concret: secția de oncologie a Spitalului Municipal Arad funcționează într-o clădire anexă, unde la etaj se tratează și bolile venerice (că dacă omul tot are cancer de ce să nu mai contacteze și altceva: să se contagieze cu totul). De la intrarea în spital te izbește mirosul de igrasie specific clădirilor vechi, vezi coridoarele ticsite de oameni care așteaptă resemnați, privind din când în când către o ușă doar, doar se va deschide și se vor auzi strigați de pe o listă pentru a intra să li se recolteze sânge pentru analize. Se așteaptă cam o oră, deși toți vin cuminți, până la ora 8, să depună cardul de sănătate pentru a li se face internarea de o zi, acea zi în care sunt programați la ședința de citostatice. Așadar este aproape ora 9, oamenii resemnați povestesc despre boală, mai privesc către un perete din care tocmai căzuse tencuiala, mai merg la singura toaletă de pe coridor (bine că măcar există), mai admiră curtea deprimantă cu bănci rupte și  gunoaie, mai se roagă de câte unul să închidă ușa că e curent și …așa mai trece timpul. Se deschide ușa. Iese o asistentă plictisită cu o listă și începe să citească de pe ea numele celor care vor intra la recoltat sânge. Poți să fi venit tu primul la ghișeu cu actele, nu contează, poți să fi ultimul la recoltat: depinde de grupa de pacienți cu care începe. Fiecare medic are grupa lui de pacienți. În spital sunt doar 4 medici oncologi, iar pacienți…..cine știe…

După recoltarea sângelui pacienții pleacă la plimbare, până la ora 13, când vor veni rezultatele de la analizele de laborator. De multe ori acestea mai întârzie să vină, iar bolnavii, cu aceeași răbdare, așteaptă. De data aceasta sunt grupați la uși diferite, acolo unde scrie numele medicului care îi tratează. Pe la ora 14, rezultatele fiind venite, fiecare medic își începe consultațiile. Se intră câte 3 în același timp, să meargă mai repede. La intimitatea pacientului cine se mai gândește? Medicul nu are timp de discuții: scrie în carnetul de evidență oncologică data ședinței și tratamentul care i se administrează, se uită fugitiv la pacient, îi scrie data următoarei ședințe și gata: bolnavul merge pe secție să aștepte perfuzia. Nu uită să fie atent cu doctorul, că de! așa se face, să fie bagat în seamă data viitoare, să fie privit și să-i zâmbească, să-l  facă să se simtă mai bine.

Pe secție, dacă de dimineață, când s-a stat la recoltat, pacientul nu a avut niciun obiect pe care să-l lase ca semn pe un pat că și-a ocupat locul, acum n-are decât să intre prin toate saloanele doar, doar va găsi vreun loc liber. Se așează cuminte pe un pat, nu se întreabă câți au mai stat înaintea lui fără ca lenjeria să fie schimbată și așteaptă să vină asistenta.  Scoate din buzunar un cateter albastru, pe care l-a cumpărat de la farmacia din colț, că în spital sunt doar catetere roz și alea nu sunt bune. După vreun sfert de oră, în cel mai fericit caz, după ce pacientul a semnat nu știe ce, că nu e timp de citit, i se pune perfuzia: nu i se găsește vena, e chinuit, dar după mai multe încercări, totul e rezolvat. În timp ce stă cu ochii pironiți la picăturile care se scurg omul se găndește: „Oare de ce la tipa de lângă mine vine mereu asistenta și o întreabă cum se simte, mai reglează perfuzia, iar pe mine nici nu mă vede? ”

Acesta este coșmarul unei zile de perfuzii pentru un bolnav de cancer.

Oare cât trebuie să mai treacă în sistemul medical ca să dispară acestă înjosire a pacientului? Oare personalul medical a uitat de ceea ce înseamnă a fi OM?  Acești bolnavi, care și așa trăiesc un calvar, greu de imaginat că poate fi trăit: căderea părului,  a unghiilor, ca efecte secundare a terapiei cu citostatice, depresii la gândul unei operații prin care este extirpat un anumit organ, care este afectat de tumoare sunt puși să aștepte, sunt amânați la consultații, sunt puși pe drumuri să facă tot felul de analize contra cost, pentru că nu li se dă bilet de timitere sau în acea perioadă Casa de Asigurări nu mai decontează.  Dar ei, bolnavii, tac resemnați: nu au ce face; trebuie să vină în fiecare lună la tratament, depind de medicul la care s-au înscris, speră că se vor face bine și tac cuminți. Doar în privire li se adună lacrimi, nu-și plâng de milă, pentru că s-au învățat cu boala, plâng pentru că se simt umiliți și batjocoriți de un întreg sistem, care în loc să-i ajute îi înjosește”.

P.S. Semnatara scrisorii, căreia nu-i facem public numele, a reușit să se opereze. Nu la Municipal. Este un caz fericit. N-a dorit însă să păstreze tăcerea cu privire la infernul din Oncologia Spitalului Municipal Arad. Poate se poate face ceva…