Mă duc înapoi la tipografie, introduc noile informații în ziar încercând să nu preiau tonul prăpăstios care emană dinspre noile oficialități. Încă sunt mulți colegi pe acolo, sărbătorind din ce în ce mai destinși noua turnură. Mi se povestește că în absența mea, pe la șase după-amiază a apărut și redactorul-șef cu materialele pregătite pentru a doua zi. Nu s-a arătat foarte surprins când i s-a comunicat că Vörös Lobogó nu mai există iar noul ziar, Jelen, este aproape gata. Râd și eu, împreună cu ceilalți, nu-mi trece prin cap să arunc o privire pe acele materiale.
Ajuns acasă, aflu de la televizor că la București sunt lupte. Având o bănuială, dau câteva telefoane, așa aflu că se trage și la Arad. Asupra primăriei și în jurul hotelului Parc. Stabilesc cu Lészay, secretarul de redacție în bărbăția căruia am încredere, să ne vedem a doua zi la redacție doar bărbații și doar cei care consideră că locul lor este acolo.
Urmează două zile în care rolul principal este jucat de televizor. Merge în continuu iar eu, când sunt acasă, urmăresc, împreună cu ceilalți, evenimentele. Îmi dau seama rapid că mă uit la arma principală folosită în confruntări. Psihoza este totală iar rezultatul scontat obținut cu vârf și îndesat: poporul este înfricoșat și se roagă să-l prindă pe Ceaușescu și sinistra sa soție cât mai repede, să-i extermine, să se termine odată.
Este un adevărat vârtej, o revărsare de ape care rup zăgazul, luând cu ele de toate. Este o agitație nevrotică de masă, o criză compulsivă care are nevoie de șocuri puternice pentru a se calma.
Conducerea revoluționară a orașului este clar depășită de evenimente. Mă duc zilnic la ei, observând și luând pulsul, încercând să obțin informații și să-mi dau seama cât de cât ce se întâmplă. Nu e deloc simplu, toți sunt parcă de capul lor, fiecare având propria sa teorie și mod de acțiune. Pe coridoare și încăperile din Palatul Administrativ se perindă tot felul de personaje cel puțin dubioase. Uniformele se amestecă cu hainele uzate ale civililor, caschetele militare înoată printre cușmele de blană sau imitație de blană care plutesc nervoase peste tot.
Nu știu prea multe despre arta diversiunii și a tehnicilor aferente, dar după o scurtă vreme ajung la concluzia că cei din spatele acestor acțiuni joacă la cacialma. Mă deplasez în oraș cu Oltcitul, la început în mare viteză, să le fie mai greu să mă nimerească, după o vreme, normal, nu-mi mai fac probleme. Îmi dau seama că dacă e să fiu împușcat, va fi un accident, o confuzie a vreunui tânăr ”revoluționar” speriat sau al unor soldați neinstruiți aruncați într-o situație de care habar n-au.
În fața primăriei a apărut un TAB care trage din când în când asupra clădirilor de peste drum. Am parcat mașina în spate, gândindu-mă să mă furișez spre poartă pe străduța laterală cu Palatul Cenad. La început folosesc cele învățate în armată cu privire la derutarea adversarului dar, după câțiva pași, realizând absurdul situației, o iau lejer, ca la plimbare, spre intrare. TAB-ul stă cu mitraliera îndreptată spre Banca Națională, în spatele lui un puștan cu Kalasnikovul în mână observă vulturește clădirile de vizavi. Din când în când bate în tabla transportorului la care monstrul slobozește câte o rafală scurtă spre ținta identificată astfel. Văzându-mă pe drumul meu netulburat spre poartă, tânărul care n-are mai mult de 16 ani fuge în zig-zag, ca în filme, spre mine, adăpostindu-se după un stâlp al porticului de la intrare. Unde mergeți, mă întreabă militărește. Se mișcă, se poartă precum tinerii din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Mi-este evident că se imaginează în Pistruiatul.

După ce îmi expun scopul vizitei, mărinimos și vajnic, îmi face semn că pot intra. Îi pun și eu o întrebare. Îmi spune că, bineînțeles, teroriștii se ascund în podurile caselor de vizavi iar atunci când el zărește ceva acolo, semnalează TAB-ului. Fiind dotat cu mitralieră de calibru mare, acesta reușește să lovească țintele pe care el, cu Kalasnikovul său cu pat rabatabil, n-ar avea cum. Este foarte convins de procedură și de importanța misiunii sale.
În hol, pe scările ce duc la etaj, un pluton întreg păzește în poziție de tragere sacii de nisip așezați strategic pe fiecare treaptă. Soldații, tineri pierzându-se în mantalele uriașe, se uită la mine gata să apese pe trăgaci la cea mai mică mișcare dubioasă. Doar caporalul aflat după o pușcă mitralieră pe palierul unde treptele se bifurcă fumează liniștit dintr-o țigară fără filtru. Ajuns lângă el, îl întreb: De unde ești? Din Satu Mare, îmi răspunde calm. Și nu ți-e frică, de stai așa de liniștit? De ce să-mi fie?, îmi răspunde el cu întrebarea de rigoare. Până acum n-am văzut niciun terorist. Dacă apar, atunci se schimbă treaba. Până atunci, de ce să-mi fac griji? Urcând mai departe pe scări, ocolind sacii și copiii strângând în mâini pistoalele mitralieră, mă gândesc că băiatul ăsta ar fi cel mai bun comandant militar acum și aici.

Nu înțeleg mare lucru din foiala continuă ce nu se mai termină. A apărut totuși o preocupare nouă: ajutoarele. Sosesc de peste tot și nu numai hrană și medicamente. Haine, tot felul de obiecte de consum, interesul pentru împărțirea lor ocupă o parte din ce în ce mai mare a conducerii revoluționare. Care nu se mai numește FDR, ci FSN cu ordin de la București. Ceva se schimbă, centrul din București devine din ce în ce mai important, regulile nu mai sunt stabilite local, se revine vestitul centralism democratic a lui Ceaușescu. Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că tata a avut și de această dată dreptate.
În 23 după-amiază rămân acasă. La tipografie este Lészay, stă pe aproape, riscul este mai mic. Tipografia este păzită de soldați și înconjurată cu TIR-uri care să oprească eventualele gloanțe trase de afară. Am hotărât că vom scoate ziarul sub formă de afiș, doar cu informațiile cele mai importante. E o soluție de necesitate, toată lumea este nervoasă și se teme de ce ar mai putea veni.
Încă e lumină când apare în camera de zi tata să mă anunțe că sunt căutat de doi domni. Accentuează cuvântul iar privirea spune și mai mult. Ies pe micuța terasă să-i invit pe cei doi înăuntru. Nu vin, știu că sunt foarte ocupat cu ziarul și alte cele, vor doar să mă roage ceva. Pe Cziszter îl cunosc, este inginer constructor la Centrul de Proiectări și răspundea de cursurile în limba maghiară de la Universitatea Populară. Mi-a propus cu câteva luni în urmă să țin niște cursuri acolo, văzând serialul despre științele sociale pe care îl scriam în ziar. Celălalt îmi este necunoscut. Mi-l prezintă Cziszter: se numește Hosszu Zoltán, este profesor de sport undeva în județ și a pus pe hârtie statutul unei organizații maghiare. Frontul Democrat Maghiar sau ceva asemănător, oricum o inițiativă locală.
Mă roagă să duc statutul lui Voicilă, să se știe de inițiativă și acolo, în inima revoluției arădene. Ei știu că umblu pe acolo toată ziua, pentru ei ar fi mai complicat, mă rog, accept oarecum confuz, neînțelegând foarte bine, de ce eu.
Înțelegerea nu ține niciodată de ceea ce știi, vine doar după aflarea celor pe care nu le știai…

(va urma)

Lajos Notaros

Citește și:

Revoluția la Arad (VIII) Ziua a doua. Seara

Revoluția la Arad (VII) Ziua a doua. După amiaza

Revoluția la Arad (VI) A doua zi

Revoluția la Arad (V) Noaptea

Revoluția la Arad (IV) Demonstrația

Revoluția la Arad (III) Prima zi

Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul

Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?