Aş fi lăsat să curgă pe lângă mine întâmplările cu Serviciul de Urgenţe, ca şiroaiele  torenţiale care te udă într-o vară fierbinte, de-ţi vine să cânţi dansând în ploaie, însă faptul că la 112 nici măcar nu se mai putea suna, vreme de câteva ore, m-a convins că e bine să marcăm momentul istoric.

Prima întâmplare a început ca o banalitate provincială. Cred că doar o răceală de vară putea fi mai banală. Pe scurt, un tip cu o înfăţişare aparent respectabilă, dar al cărui organism furnizase deja toate căile de absorbţie şi evidenţiere a calităţilor alcoolului ingurgitat, a început să mă ameninţe. I-am spus doar că sunt ca la mine acasă şi să îşi vadă de-ale lui. Cuvântul „Dumneavoastră” a refuzat să medieze discuţia dintre noi doi şi tipul s-a năpustit să mă lovească. L-a oprit un amic de-al lui mai puţin influenţat de bărbăţia injectată de alcool. Ameninţările s-au inghesuit la gura lui împodobită şi cu injurii neaoşe româneşti. Nu mă mai bat de mult, sunt mai bătrân şi mai înţelegător cu reflexele mele încetinite. Aşa că m-am hotărât să sun la 112. Apelul a fost preluat de către cei de la Jandarmerie şi mi s-a spus că vor veni să vadă ce s-a întâmplat. Între timp, tipul a intrat într-un bar învecinat, iar cei cinci jandarmi care veniseră la intervenţie au intrat după el. Nu apucă nici un minut să se bucure că şi-a trăit timpul din viaţa noastră şi jandarmii ies însoţiţi de tipul care îşi oprise prietenul să mă lovească. Le spun jandarmilor că nu el fusese agresorul, dar jandarmii îmi explică scurt că se leagă de ei. Al doilea minut văduvit de viaţa întreagă îl scoate din bar pe agresor, care se duce glonţ la jandarmi. Îi împinge, îi ameninţă şi le strigă: voi ştiţi că sunt comisar şef de poliţie? După un timp iese un jandarm şi îmi cere datele de identificare. Intră înapoi în bar, cu datele mele cu tot. Şi rămâne acolo, împreună cu ceilalţi jandarmi, până când data mea de naştere şi CNP-ul meu mă trăgeau de mâneca scurtă a cămăşii să îmi arate cum se strâng nişte muzicanţi să intre în barul cu pricina. Ei, şi? E drept că muzicanţii intrau pe rând, iar jandarmii ieşeau în acelaşi ritm, dar ce poate fi neobişnuit în asta, nu? După ce timpul adusese seara am sunat din nou la Jandarmerie să întreb dacă nu trebuia să semnez vreun proces verbal. Nu trebuie, mi s-a răspuns. Dar, cine a fost agresorul?, întreb eu ca boul care n-a dat cu cornul. Nu vă putem spune, nu avem voie! Dar dacă vreau să depun o plângere?, mă mănâncă pe mine pielea de idiot. Faceţi o cerere oficială şi încercăm să vă răspundem! Mi-am amintit că jurnalismul e o meserie pe care o cunosc şi am aflat că agresorul este comisar-şef la Poliţia de Frontieră. Ştiu şi cum se numeşte, dar acum vreau să vă spun doar că dacă vă agresează cineva întrebaţi înainte dacă nu este cumva comisar-şef. Dacă aflaţi că este comisar-şef lăsaţi-l să vă bată, eventual, dacă e mai înalt în grad rugaţi-l să vă bage şi în spital. La alegerea dumneavoastră puteţi solicita şi uciderea. După aceea puteţi depune o cerere şi organele competente vă vor explica ce s-a întâmplat. Ah, era să uit! Agresorul comisar-şef de la poliţia de frontieră a ieşit en-fanfare, le propriu, din bar, avându-i în avangardă pe muzicanţii care intraseră mai devreme. Muzicanţii mi-au strigat că sunt deja vedetă! Concluzia mea este că dacă vă agresează un comisar-şef sunaţi la 112 ca să vină şi muzicanţii! De dans vă salvează jandarmii.

A doua întâmplare a fost şi mai recentă. De data asta întâmplarea a venit torenţială ca ploaia simultană cu ea. Abia ce apucasem şi intru în pivniţa în care şi locuiesc şi să-i povestesc doamnei mele ce negru e cerul. Câteva tunete îmi şi confirmau  exclamaţiile. Trebuia să plecăm undeva şi ne întrebam ce să facem. Un sunet plăcut de ploaie deasă încerca să calmeze îngrijorările noastre. Obişnuit cu zgomotele percuţioniştilor, mi s-a părut că sunetele ploii îşi pierduseră ritmul plăcut. Chiar aşa tare plouă?, ne întrebăm noi în faţa martorului nostru, televizorul. Mă îndrept spre ieşirea din spate şi rămân în poziţia Discobolului. Toate ţevile care traversau tavanul nostru curgeau! Toate! Încerc să fiu calm. Nu eram la prima inundaţie. Pun vase, pun găleţi, pun coşuri de gunoi, pun castroane… ce să mai pun? Totul se umple cu apă murdară, din canalizare cu o viteză şi cu aspect de cascadă. Splendoarea cascadei înfiorătoare începe în altă încăpere. Apa începe să se scurgă pe pereţi, iar podeaua devine un pârâu de munte. Şi, ca într-o simfonie de Beethoven, destinul loveşte cu refularea tuturor chiuvetelor şi tuturor closetelor. La început totul era un căcat mare. Apoi a început să vină pământ cu apă, nisip cu apă şi nici eu nu mai ştiu ce cu apă. Izvora apă din toate găurile posibile şi din toţi pereţii care erau zidiţi. Mi-am adus aminte de un sfat pe care l-am primit de la un antrenor de înot: nu te lupta cu apa, lasă-te dus de curent! Bine, dar eu eram în pivniţă!

Mi-am dat seama că tot arsenalul meu de recipiente nu va învinge potopul din canale şi am sunat la 112.    Îmi răspunde o tipă şi mă direcţionează la Pompieri. Telefonul amuţeşte ca-ntr-o scufundare. Apa care venea cu toate mirosurile din canalele Aradului îmi uda gleznele tot mai sus. La telefon tăcere de adâncuri. Sun din nou la 112. Răspunde aceeaşi voce feminină. Nu vi s-a închis!, urlă ea la mine. Îmi dau seama că situaţia e gravă în tot oraşul şi aştept să spargă cineva tăcerea din telefon. Într-un final răspunde cineva de la Pompieri. Avem echipaje în tot oraşul, dar vă trecem pe lista de priorităţi!, îmi spune o voce calmă, de data asta. Nu aveam ce să fac. De fapt, nici nu ştiam ce să fac! Apa începea să curgă prin prizele de curent, prin becurile din tavanul fals, tavan care începea să se prăbuşească încet, fiind îmbibat cu apă.

Totul se năruia în jurul nostru şi ne şi inunda în acelaşi timp. Până şi gândurile îmi intraseră la apă, aşa că îmi vine o idee tâmpită: să arunc apa în cele două pristere, în care aveam două pompe. După ce am cărat câteva găleţi cu apă, căcat şi pământ de la arădeni, bruma de conştienţă care tresărea a fi vie m-a tras de breteaua prostiei şi mi-a spus că tot ce arunc eu în pristere va fi pompat înapoi în canalizarea care se scurgea tot la noi în pivniţă. Logic, nu?

Am sunat din nou la 112. Nu numai că nu mai răspundea nimeni, apelul era respins, fără a mai fi preluat. Asta s-a întâmplat vreme de vreo patru ore după primul apel, pe care îl făcusem în jurul orei 18,00. Deci, încă o dată, timp de patru ore apelul la 112 era respins, fără să sune măcar, darămite să mai şi răspundă cineva. Atunci nu mi-am pus întrebarea, dar acum îmi vine în minte: dacă cineva ar fi fost pe moarte şi ar fi avut nevoie de o intervenţie de la Serviciul Special 112?

Nervozitatea şi disperarea şi-au cărat la pumni până m-au calmat. Am lăsat totul, am ieşit pe stradă, am ridicat ochii la cer şi am zis cu voce tare: Doamne, rogu-te opreşte ploaia, ca să pot să scot apa! Şi am intrat înapoi în pivniţa plină cu tot ce putea să curgă din canalele Aradului. Nu ştiu cât timp a trecut, dar destul de rapid s-a făcut linişte. Apa nu mai curgea din ţevi, nu mai ieşea din găuri. Aşa am auzit nişte sirene. Au venit cei de la intervenţii, îmi zic şi dau buzna afară. Treceau nişte maşini de la Poliţia Locală. Atât. Dar, ploaia se oprise. Am mai chemat un vecin şi am început să scoatem apa în găleţi, pe care le goleam în stradă. Şi tot aşa, până spre dimineaţă. Iar a doua zi am luat-o de la început, până spre seară.

Pompierii n-au mai venit. Bănuiesc că eram tot pe lista de priorităţi, dar nu m-a mai căutat nimeni. Nici eu pe ei, că nu-i frumos să deranjezi oamenii, adică să fii pisălog.

Furtuni sunt peste tot, ce-i drept. Inundaţii, de-asemenea. Şi Serviciul Special 112 există în toată lumea. Dar îmi adresez mie însumi două întrebări: 1. Oare în alte ţări sună telefonul la 112 atunci când sunt urgenţe? 2.În alte oraşe, chiar din România, apa cu căcat nu curge prin alte canale decât cele pentru apa de la ploaie?

Cu aceste întrebări în minte, la care şi mie mi-e frică să răspund, ca nu carecumva să îmi scape un răspuns care să nu-mi convină, mă uit la pereţii din care se mai prelinge şi acum apă şi la mobilierul care a început să mucegăiască spectaculos.

Oricum, mulţumesc pe această cale Serviciului 112 fiindcă mi-a amintit cât de importantă este relaţia cu Dumnezeu. Bunului Dumnezeu i-am mulţumit deja. Cu El e mai simplu, nu are nevoie de căi intermediare.

Ovidiu Balint, 24 iunie 2016, 8:44 AM