Oamenii mari mi-au arătat ieri, la Timișoara, o poveste urâtă. A fost urâtă întru totul. Niște băieți plătiți cu bani mulți își băteau joc de meseria din care își câștigă pâinea. Vorbesc aici despre jucătorii echipei UTA. Alți băieți, veniți pe acea arenă ca să-și încurajeze echipa, ne-au prezentat un spectacol grotesc împărțindu-și pumni cu grupul de bătăuși de la Timișoara.

A fost o poveste tristă, o poveste în care a lipsit dăruirea, a lipsit ambiția și motivația, a lipsit valoarea și dincolo de toate a lipsit civilizația. Asta doare poate cel mai tare, că a lipsit civilizația, că în anul 2017 am văzut scene desprinse parcă din Evul Mediu, o scenă care din păcate s-a desfășurat sub privirile a zeci de copii care asistau de pe margine și filmau cu telefoanele. Puterea exemplului… Un exemplu trist, un exemplu de neurmat, un exemplu care poate crea monștri.

Eram la o zi distanță după o poveste extrem de frumoasă, o poveste despre suflete curate, despre inocență și despre dorința de a face mai mult. Am fost la Chișineu Criș, unul dintre orașele județului, un oraș care spre deosebire de Arad are un stadion cochet unde oamenii se pot relaxa la un meci sau la alergare. A fost Crosul Chișineului Criș, o competiție pentru amatori și pentru copii.

Aici și povestea oamenilor mari este una deosebită. Sunt amatori, fac sport pentru ei, pentru sănătatea lor, pentru familiile lor. Sunt acei oameni care săptămânal încearcă să își depășească propriile limite, sunt acei oameni care investesc pentru ei și nu cer nimic în schimb. Nu se duc la aceste concursuri nici pentru premii și nici pentru glorie. O fac pentru ei, pentru a întâlni alți oameni cu același hobby, pentru a schimba păreri și pentru a se simți bine. Aici nu vezi niciodată nici înjurături, nici bătăi și nici indolență. Ei au alergat câte 3,5 kilometri, iar cei mai îndrăzneți, mai pregătiți, au parcurs 10,6 km. Nici nu a mai contat ierarhia.

Povestea frumoasă ne-au oferit-o copiii. După concursul oamenilor mari a urmat proba „family”. Mămici și tătici sau chiar bunici și-au luat de mână copilul sau nepotul pentru a parcurge, în ștafetă, mai multe ture de stadion. Mi-a sărit în ochi Iris, fetița lui Costi Brescan, unul dintre oamenii faini din Criș stabilit de ani de zile în Catalunia, la Barcelona, dar care se întoarce de câte ori are ocazia cu mare drag acasă. Pentru el „acasă” este mereu Chișineu Criș. Iris Brescan a fost prima la start și a plecat ca din pușcă în timp ce Anca, mama ei o aștepta să-i preia ștafeta. Costi alerga pe gazonul terenului de fotbal strigând: „Iris! Iris! Mai încet că o să te sufoci”. Iris încă era prima, dar la intrarea pe a doua turnantă a simțit o puternică durere care a dus-o în pragul abandonului. S-a oprit și plângea. Erau lacrimile deznădejdii, a nereușitei, a faptului că la cei poate 8 ani ai ei simțea responsabilitatea că din cauza sa familia ei pierde concursul. A trăit o dramă. Tatăl ei a luat-o în brațe, acolo pe pistă și împreună au pornit spre finish. Iris nu a mai putut alerga, dar în cele din urmă a ajuns la pas la finish pentru a-i da ștafeta fratelui său mai mare. Apoi a urmat Anca, mama celor doi. Evident, familia lui Iris nu a câștigat concursul, dar Iris ne-a oferit o lecție despre ambiție, despre dăruire și drama ei interioară în urma faptului că a pierdut acest concurs. Aseară, cei de la UTA nu aveau lacrimi. Ei parcă s-au obișnuit cu înfrângerile.

Mai jos vezi trei fotografii cu drama lui Iris. Apoi urmează povestea Mihaelei. 

A urmat concursul copiilor. Era „open”, deschis atât băieților cât și fetelor sub 12 ani. Printre ei la start era și Mihaela Giurgiu, un copil extraordinar în vârstă de 10 ani, o fetiță frumoasă și de un bun simț extrem care are 1,34 m și doar 28 de kilograme. Este un copil din Sânnicolaul Mic care în urmă cu două săptămâni era foarte bucuroasă că a fost dusă pe o pistă de atletism să alerge. Acolo, pe pista de pe Gloria, l-a cunoscut pe Sorin Mîneran, cel care ieri a devenit pentru a patra oară campion național la maraton și pe Mircea Andrei, cel care s-a ocupat de ea în cele cinci ședințe de antrenament pe care le-a avut până acum ca sportivă, încă nelegitimată. „Mimi Mică”, cum i se spune Mihaelei, este fiica lui Florin și Violeta, Inu și Eta, și nepoata lui Mimi, cea mare, ei fiind cei trei oameni din viața copilei care îi călăuzesc pașii. Mimi mică este acel copil zburdalnic pe care îl poți vedea pe stradă alergând continuu, sărind garduri sau urcând în pomi, acel copil cum tot mai rar vedem care mereu încearcă să facă altceva, să găsească un nou procedeu de dans, să încerce să treacă obstacole după modelul parkour, acel talent nativ care e descoperit tot mai greu în ultimii ani, un copil care dacă va avea șansa să continue în acest sport voi avea și eu plăcerea de a scrie la superlativ despre ea. Da, recunosc, pentru Mimi mică mă aflam la Chișineu Criș, pentru a o duce la primul ei concurs din viață, alături de Inu și de verișoara ei preferată, Andreea „Deea”. La start au fost aproximativ 30 de copii, toți cu ambiții. Mihaela se afla la start în mijlocul grupului, în inima acestuia, iar la plecare a fost împinsă și îmbrâncită de mai mulți băieți. Nu a cedat. Inu, tatăl ei, o încuraja de pe margine: „trage tati de tine, hai că poți!”. Știe și el cum e pentru că a fost boxer medaliat la naționalele de juniori în urmă cu mai bine de 20 de ani. Pe turnanta a doua, deși era cam pe locul 15, a început să depășească unul câte unul. Era a patra la intrarea în a doua buclă, în urma a trei băieți, dar la „finish” Mimi a ajuns a treia, după doi băieți mai mari, și detașat prima în concursul fetelor. „A alergat extraordinar. A scos un timp de 1,22 pe 400 de metri, un timp excelent pentru primul ei concurs. Pregătită, această fetiță s-ar putea să nu aibă adversari în țară”, spunea Mircea după concurs. Inu, tatăl ei, avea lacrimi în ochi. Și-a văzut pentru prima dată copilul într-o competiție pe care a și câștigat-o.

Iris și Mimi, ca și toți ceilalți copii de altfel, nu au alergat nici pentru diplomă, niic pentru dulciurile pe care le-au primit, pixurile sau șepcile roșii, ci au făcut-o pentru a arăta că pot, pentru a arăta părinților lor de ce sunt în stare, pentru a câștiga. Și au dat totul. Până la durere, până la epuizare. Pentru nimic…

De la ei trebuie să învățăm. Ei sunt cei puri, cei inocenți, care mereu ne dau câte o lecție de viață.

Bravo Iris, felicitări Mimi și laude tuturor celor care au participat la acest cros al Chișineului Criș, o competiție despre care mulți niic nu au știut dar care poate să ne dea lecții de viață.

A fost o dimineață cu soare și cu multe lacrimi… Superbă dimineață.