Am primit pe e-mail un mesaj lung cât o scrisoare deschisă, din partea unui anonim care vroia să se facă astfel cunoscut. Cum ar veni, îi era ruşine de numele lui, dar nu-i era ruşine de ideile lui. Sau, îi era frică de apariţia numelui, dar nu se temea de difuzarea ideilor proprii. Tipic pentru cei cu acte de curaj de sub fusta protectorului, ori de după adăpostul anonimatului. Dar, nu asta m-a indispus. Altfel nici nu băgam în seamă mesajul, fiindcă oricum internetul e plin de tâmpenii şi de golănii. Nu mi-a venit să cred câţi îşi trimiteau mesajul, unii altora, împărtăşind astfel ideile găunoase şi prosteşti din respectiva iniţiativă epistolară.

N-am să reproduc tâmpenia în întregul ei, dar merită scris despre ceea ce conţine, pentru că se pare că prostia are mulţi adepţi. Scrisoarea face un fel de analiză comparată (mamă, ce onoare îi fac dobitocului, care sunt sigur că nu cunoaşte nici semnificaţia termenilor, darămite împreunarea lor!), alimentată cu blesteme, cuvinte obscene şi înjurături a evoluţiei (mă rog, a involuţiei) învăţământului românesc şi a religiei din România post-revoluţionară. Tipul se bagă în nişte cifre care nu pot fi verificate de niciunde, din care reiese că în fiecare an, în ultimii 20 de ani, în România, se închid 1000 (da’ fix o mie) de şcoli şi se construiesc 2000 (da’ fix două mii) de biserici. Dracu’ şi-a băgat coada şi printre sinapsele mele şi pă pune Necuratu’ să caut informaţii referitoare la această comparaţie. Una dintre sinapse şi-a băgat ghiarele în cunoştinţele mele, şi-a trezit din somn neuronii din subordine şi mi-a atras şi mie atenţia cât sunt de prost. Aşa că, în timp ce loveam butoanele tastaturii, am făcut următorul calcul: o mie de şcoli pe an, în douăzeci de ani, înseamnă 20.000 de şcoli desfiinţate. Deîmpărţit cu 41 de judeţe, înseamnă circa 500 de şcoli închise în ultimii 20 de ani în fiecare judeţ. Măi, nu-i cam mult? Nu mai socotim la biserici că nu mai are rost.

Însă, ideea manipulantă, ce constituia coloana verticală a scrisorii, nu era asta, ci comparaţia între biserică şi învăţământ. Cum că învăţământul ar fi în declin, iar Biserica ar fi în avânt. Ceea ce ne-ar fi dăunător. Atât din punctul de vedere al influenţei, cât şi din punct de vedere financiar. Cum că la învăţământ nu ar mai fi permis accesul, iar la Biserică accesul ar deveni aproape obligatoriu. Cum că educaţia copiilor ar avea de suferit.

Pe lângă faptul că asta este o prostie, mai e şi periculoasă. Educaţia include şi şcoala, dar nu se rezumă la ea. Mai include şi familia şi, nu în ultimul rând, Biserica. Fiecare are rolul său. Ciuntirea unei componente, ca să ne exprimăm prost, duce la amputări ale cunoaşterii, ale sufletului sau ale dragostei faţă de aproapele tău. Ş-apoi, chiar şi pentru Dumnezeu, la început a fost cuvântul.

E drept că învăţământul românesc suferă din cauza lipsei de perspectivă şi din cauza faptului că nu este luat în serios. Puţini înţeleg că investiţia în învăţământ este cea mai rentabilă pentru o economie naţională. Şi cea mai sigură investiţie! Numai că singură, fără nici o altă conexiune informaţională în creierul nostru, şi aşa prea ocupat cu balast informaţional, devine o investiţie fără rost. Câteodată chiar plictisitoare, ori nefolositoare. Câte şcoli nu sunt inventate fără ca învăţăturile lor să îşi găsească vreo utilitate. Cunosc zeci de absolvenţi ai facultăţilor de jurnalism care mai pun şi acum virgula între subiect şi predicat. Cunosc şi preoţi, ori prelaţi care au făcut cu Dumnezeu un simplu contract de muncă. Dar, individual, nu colectiv. De aceea nu poţi acuza Biserica şi nici nu îi poţi plânge de milă întregului învăţământ. Cele două componente ale Educaţiei nu sunt în antiteză. De-aia mi se pare ilară şi existenţa separată a ministerelor culturii şi cultelor cu cel al educaţiei. De fapt, această disoluţie a culturii şi cultelor faţă de educaţie se vede vizibil (ca să fiu şi eu în asentimentul proştilor) în comportamentul nostru. Părinţii se înghesuie să îşi înscrie copiii la şcoală (ceea ce nu-i rău în esenţă), dar nu se mai înghesuie să-i ducă la teatru sau la un concert. Iar la biserică sunt duşi doar de sărbători.

E ca şi cum am face o competiţie stupidă între minte şi suflet. Întotdeauna sufletul învinge mintea. Dar, asta nu înseamnă neapărat câştigarea competiţiei. Nici invers. Eu vând linia asta de sosire.