Fecundarea dintre două oraşe pentru naşterea „in vitro” a unei metropole, mă rog, zonă metropolitană, te poate pune în trei ipostaze: să rămâi indiferent la perioada de gestaţie şi la naştere, să cârcoteşti despre posibilitatea de a ieşi un monstru urban, ori să accepţi ideea, să încerci să o înţelegi şi chiar să speri că se va întâmpla o naştere sănătoasă.

Eu am ales ultima ipostază. Nu fiindcă m-am născut în Arad, iar Timişoara a fost, într-un fel, oraşul care mi-a dat posibilitatea afirmării jurnalistice. Ci pentru că ideea de twin-city, adică de dezvoltare urbană comună metropolitană nu e nici nouă, ba chiar e din secolul trecut, ci s-a şi dovedit demult a fi viabilă în foarte multe ţări din lume.

Din punct de vedere jurnalistic am şi citit şi văzut cum este privită ideea în cele două oraşe. Dacă nu cu umor răutăcios, cel mult cu o reţinere generată de teama unei asimilări comparată până la aspiraţie de aspirator. Cu excepţia interviului publicat de colegii de la “Special Arad” cu un expert în probleme de urbanism, întrebările şi interpretările referitoare la această iniţiativă au fost cel puţin răutăciase, dacă nu chiar idioate. De genul „se uneşte ăla mic cu ăla mare”, ori „cum va mai supravieţui cel asimilat”. Mâncat, probabil, cum ar veni.

Dacă presa din cele două oraşe pleacă de la aceste premise, generate de mândrie, teamă şi ură atunci proiectul nu are nici o şansă de reuşită.

Încă o dată, nu ştiu cine sunt iniţiatorii acestui proiect fiindcă nu mă interesează şi nici nu contează. E ca şi cum cineva s-ar lăuda că a găsit nişte roţi pentru căruţa pe care o avea în casa lui şi pe care nu ştia cum să o folosească. Importantă este iniţiativa de a folosi roţile pe care le-au inventat alţii cu mult timp înainte.

Nu am să încep să vă enumăr exemplele de oraşe care au avut succes cu un astfel de proiect. Povestea a început, firesc, ca orice proiect fezabil economic, în SUA. Multe oraşe din lume au preluat ideea, însă am să mă opresc la nişte exemple din Europa. Nu vă mai spun că există o astfel de dezvoltare urbană metropolitană între trei oraşe, din trei ţări diferite, Olanda, Belgia şi Franţa. Am ales alte două oraşe (care au mai primit încă unul în proiect) care mi s-au părut mai asemănătoare cu Arad şi Timişoara: Bonn şi Koln (Cologne, cum îi spun francezii). Proiectul metropolitan dintre cele două oraşe a început în 1992. Să vă spun că distanţa dintre Bonn şi Koln este de 50 de kilometri, la fel ca între Arad şi Timişoara?

După unirea celor două Germanii, oraşul Bonn tocmai pierduse o calitate pe care nu mai avea cum să o mai recupereze vreodată, aceea de capitală. Populaţia migra masiv către Koln, un oraş aflat deja într-o puternică dezvoltare economică şi industrială, dar care nu îşi mai putea permite o altă dezvoltare pe orizontală şi pe verticală, fiindcă era ameninţat să se sufoce în propria dezvoltare. Pe de altă parte, Bonn se temea de dispariţie ca entitate urbană. Vă seamănă cu ceva din povestea noastră? Nu a durat foarte mult până când în proiect a intrat şi al treilea oraş, Leverkusen, aflat la o distanţă şi mai mică şi care se zbătea într-o luptă inegală cu dezvoltarea economică din zonă. Şi s-a născut unul dintre cele mai de succes proiecte metropolitane din Europa. Nu doar că au creat o populaţie de peste 1,5 milioane de locuitori, dar au oferit din start complementarităţile celor trei oraşe, atât din punct de vedere economic, cât şi urbanistic, industrial, social şi cultural-sportiv. Şi, ştiţi de la ce a plecat totul? De la simpla necesitate a unui transport eficient şi rapid între localităţi, pentru a satisfice solicitările de deplasări.

Revin.

Ideea, de care „se râd” deja bucureştenii aciuiţi într-o capitală care crede că reprezintă o ţară pe care nu o respectă, adică transformarea oraşelor Arad şi Timişoara într-un pol metropolitan, nu e proastă. E veche, e bună şi a şi demonstrat că e fiabilă.

Întrebarea e alta: cum şi cine o va pune în practică?

Dacă se pleacă de la rivalitatea UTA- Poli şi de la fala bănăţanului în luptă cu mintea ardeleanului, aşa cum a interpretat deja mare parte din presa celor două oraşe, atunci totul e pierdut.

Dacă se pleacă de la premisa legată de câţi bani se pot fura din cheltuirea banului public alocat acestei idei, atunci totul e ilar.

Dacă se urmăreşte impunerea unor ambiţii, atunci totul e o nebunie. Cum ar fi Aradul are un ştrand mai mare decât Timişoara, iar Timişoara are universităţi mai de tradiţie decât Aradul.

Dacă se urmăreşte obţinerea unor funcţii atunci totul e o nemernicie. Cum ar fi, cine să fie şeful celor două oraşe, cine să fie creierul şi cine să muncească pentru cele două oraşe.

Dacă ideea este doar o intenţie politică şi electorală, atunci totul este o prostie. Cum ar fi, de pildă, o explicaţie ca asta: noi am încercat, dar cetăţenii oraşelor nu au vrut.

Şansa excepţională a acestui proiect cred că ar sta în numitorul comun al celor două oraşe, adică multiculturalismul moştenit şi încetăţenit, dar şi în complementaritatea dintre cele două oraşe. Nu intru în amănunte, fiindcă sunt firme care fac deja această analiză. Plătită bine şi sper că realizată la fel de bine.

Competiţiile sportivă şi culturală dintre cele două oraşe vor avea performanţe doar datorită dezvoltării economice, administrative şi sociale ale ambelor oraşe. Mai pe scurt, dacă arădenii şi timişorenii vor avea bani de cheltuit din venituri sigure şi constante, există o mare probabilitate că vor alege să îşi petreacă timpul liber inteligent.

Mai există o întrebare, ce-i drept, generată de observaţia asupra dezvoltării celor două oraşe, în ultimii 20 de ani, faţă de oraşele cu care se comparau dintotdeauna, Oradea şi Cluj, adică: de ce Aradul şi Timişoara au rămas în urma „vecinei” Oradea şi, respectiv, a Clujului? Fiindcă dacă nu se recunoaşte diferenţa de dezvoltare, ea oricum e vizibilă cu ochiul liber.

Nici Clujul şi nici Oradea nu au poziţia şi avantajele geografice ale Aradului şi ale Timişoarei. Nici Clujul şi nici Oradea nu au facilităţile de transport ale Aradului şi ale Timişoarei.  Nici Clujul şi nici Oradea nu au o relaţie atât de directă şi apropiată transfrontalieră. Şi totuşi… ambele s-au dezvoltat mai rapid şi mai spectaculos decât Aradul şi Timişoara. În toate planurile, de la cel economic şi până la cel cultural şi spiritual.

Atât Aradul, cât şi Timişoara au nişte atuuri pe care ar fi invidioase orice oraş din Europa. Problema este că nici unul dintre oraşe, prin cetăţenii săi, nu au nici un habar de potenţialul dat de aceste atuuri.

Aş vrea să greşesc, dar dacă ar fi aşa, adică dacă Aradul şi Timişoara ar fi fost conştiente de potenţialul lor de dezvoltare economică, socială şi spirituală, erau demult un pol exemplar. Cele două oraşe s-au dezvoltat mai mult dintr-o inerţie dată de tradiţia lor, dar şi de poziţia geografică dumnezeiască. Ambele oraşe şi-au vândut potenţialul cu ocaua mica, zicând tuturor că e ocaua mare şi fără îşi dea seama că se fură singure, vânzând aparent mult, cu multe ocale mici, dar foarte puţin cantitativ şi calitativ.

De notat intenţia! Dacă mândria locală a arădenilor şi a timişorenilor va fi stimulată cu o ambiţie decizională, alimentată cu o strategie pe termen lung şi foarte lung s-ar putea să iasă un aluat care poate fi pus la dospit pentru o pită din care să putem tăia toţi câte o felie.

Dar, după 20 de ani, în cele două oraşe, chiar dacă l-am chema pe Dumas, cu tot cu fiul său, nu cred că am găsi măcar trei muschetari care să se bată pentru această idee. Haiduci avem deja.