Am vrut să fie un pamflet. Dar subiectul e atât de sensibil, încât nimeni nu ştie să-l înţeleagă. De fapt, nimeni nu ştie despre ce este vorba. Şi atunci, cum să ironizez ceva despre care mulţi nu ştiu nimic?

Acum o sută de ani, adică în anul 1916, România intra în război împotriva Germaniei şi ai aliaţilor ei, în condiţiile în care Suveranul de atunci, Regele Ferdinand, făcea acest gest tocmai împotriva familiei sale regale de origine. Iată câteva citate din Proclamaţia Regelui Ferdinand al României, din august 1916:

Români, 

(…)

După vremuri îndelungate de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin războiul independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională.

Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceiace Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părți ale Carpaților. 

De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci.

În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până la mare, să propășească în pace potrivit datinilor și aspirațiunilor gintei noastre.

(…) Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei.

Cu Dumnezeu înainte!

Ostași, 

V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.

Veți lupta alături de marile națiuni cu cari ne-am unit.

O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu isbânda va fi a noastră.

Arătați-vă deci demni de gloria străbună.

Dealungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.

București, 15/28 august 1916

 

Ostaşii români au ieşit învingători şi în război şi în lupta împotriva comuniştilor lui Kun Bela, din 1918, însă cu preţul martiriului.

În 1936, după planurile celebrului arhitect Silvestru Rafiroiu, fraţii Rossa sculptează o troiţă din granit, pe care sunt înscrise numele celor 90 de martiri din luptele împotriva comuniştilor lui Kun Bela. Monumentul este amplasat în actuala Piaţă a Noii Catedrale Ortodoxe.

Monumentul are însă un destin tragic, fiind distrus aproape în totalitate de către comuniştii români, prin anii 1950. După 1990, pe vremea când era primar Cristian Moisescu, monumentul a fost refăcut de către arhitectul Miloş Cristea şi sculptorul Dumitru Şerban, şi reamplasat în Parcul Eminescu, din spatele clădirii Primăriei Arad.

Monumentul a devenit mai mult un loc de întâlnire al tinerilor pasionaţi de biciclete, skate-uri sau patine cu rotile, fără să ştie careva dintre ei cui se închină acea troiţă din granit. Nici nu e vina lor. E vina celor care nu le spun şi a celor care nu se manifestă măcar cu o plecăciune oficială în faţa memoriei martirilor din Marele Război.

Am făcut această introducere foarte lungă pentru a vă face să înţelegeţi de ce am fost atât de revoltat, încât am scris acest articol chiar împotriva unui gest făcut de către un prieten.

Nu mai deschisesem netul demult, mai ales din cauza lipsei de timp, dar şi din cauza tâmpeniilor care năpădesc ecranul. Şi, hodoronc-tronc, îmi apare un set de fotografii cu fostul viceprimar al Aradului, Tiberiu Dekany, care aprindea nişte lumânări în amintirea copiilor decedaţi la concertul de la clubul Colectiv din Bucureşti, chiar pe postamentul Monumentului Martirilor din 1918.

14908180_872036006231607_4875412000395028329_n

În fond, fiecare face ce vrea, unde vrea şi, mai ales, cât îl duce mintea şi educaţia. Memoria fiecăruia dintre noi merită să fie cinstită măcar cu un gând. Am înţeles confuzia tinerilor care vroiau să îşi exprime compasiunea faţă de familiile celor din Colectiv, aprinzând lumânări la Monumentul Martirilor din 1918. De fapt, e locul lor zilnic de întâlnire. Nu le-a spus nimeni că puteau face acelaşi gest la o troiţă din curtea unei biserici, ori chiar pe treptele noii Catedrale Ortodoxe. Habar nu au ce reprezintă Monumentul pe care se urcă cu bicicleta şi unde fumează primele ţigări. Nu le-a spus nimeni. Nici măcar vreo plăcuţă care să explice rostul şi semnificaţia Monumentului.

N-am înţeles, însă, gestul unui om educat, cum este Tiberiu Dekany. Care face parte chiar din cercul restrâns acceptat de către Casa Regală a României, din care a făcut parte şi Regele Ferdinand. Cred că gestul lui, de cinstire a unei memorii tocmai în locul în care este înălţat un monument pentru cinstirea altei memorii care ar trebui să fie colectivă, defineşte foarte clar şi simplu confuzia valorilor din societatea românească. Pentru noi solidaritatea e doar cu prezentul foarte apropiat. Trecutul e tot mai ceţos şi tot mai puţin explicat, deci tot mai greu de înţeles şi de acceptat. Minciuna a învelit atât de bine educaţia, încât chiar istoria locului în care trăieşti ţi se pare ilară, ori deranjantă. Istoria e umplută cu minciuni patriotarde plictisitoare, iar adevărul istoric e ignorat într-un ambalaj frumos al unui viitor gol.

Ştim toţi ce s-a întâmplat la Colectiv, ori în spitale. Dar, câţi ştim ce s-a întâmplat acum 100 de ani? Ori, la câţi dintre noi le pasă? Moartea nu are unităţi de măsură. Parafrazându-l pe Mircea Dinescu, moartea citeşte ziarul despre noi. Totuşi, conştiinţa ar trebui să fie conştientă că memoria colectivă se educă, iar mai apoi se cultivă.

Ovidiu Balint, 1 noiembrie 2016, 11:54 PM