Ştersu-mi-am cu dosul palmei, de pe frunte, sudoarea prostiei şi m-am aşezat în faţa blidului cu ciorba făcută din dreptul la vot şi mândria de a-l exprima. N-am apucat să gust din savoarea democraţiei pentru că din farfurie mi-a ieşit un deget mijlociu încordat, care mi-a intrat direct în gură. Mi s-a dat de înţeles că acesta ar fi noul semn al victoriei: degetul mijlociu ridicat şi fotografiat printr-un selfie, la ieşirea din secţia de votare sau aiurea, pe stradă.
Am mai aflat de pe internet că în urma exprimării votului şi a victoriei obţinute, noul preşedinte şi-a luat ţara înapoi. Mă rog, s-ar părea că sunt mai mulţi cei care şi-au luat ţara înapoi. Printr-o deducţie de logică simplă, înseamnă că până mai ieri ţara fusese luată de altcineva. Cum în ultimii 10 ani am avut un singur preşedinte constant, continuu şi ubicuu, el fiind Traian Băsescu, înseamnă că în perioada asta ţara a fost la el şi la ai lui. Când m-a prostit Băsescu prima oară, în 2004, de l-am votat, eu crezusem că vom avea toţi românii o ţară a noastră, nu că ne-o furăm unii de la alţii. De fapt, aşa cum v-am mai spus, după sute de ani în care ne-am îmbătat de plăcere pe ritmurile cântecelor şi baladelor cu şi despre bandiţi, tâlhari şi haiduci, ce să iasă din noi? Nişte hoţi mândri de ţara pe care şi-o fură unii de la alţii!
Cu concluzia asta lipită de frunte ca un blestem, încercam să gândesc la un viitor posibil, dar în care să nu mă mai minunez de prostie şi în care să îmi şi tihnească de viaţa-mi cotidiană. Mi-am luat în mâini speranţele ca pe nişte unelte şi încercam să îmi fac un plan. Nici n-am apucat să încropesc un gând coerent, căci o tânără s-a apropiat de barul de care mă împropteam părând că vine cu o soluţie.
-Daţi-mi o tequilla, vă rog! Cu lămâie.
În timp ce îi turnam în pahar încerc un spirit de glumă şi îi povestesc o întâmplare adevărată. Acum nişte ani organizam o expoziţie internaţională de artă plastică, cu zeci de artişti invitaţi din toată lumea, printre care şi un mexican. Tot la un pahar de discuţie, l-am întrebat care este secretul combinaţiei dintre tequilla şi lămâie. Voi, europenii, sunteţi tare proşti, ne-a răspuns. Noi, mexicanii, punem felia de lămâie pe paharul de tequilla ca să nu intre musca. Tânăra s-a uitat la mine ca printr-o cătare de pistol mitralieră şi a dat paharul pe gât, după care a muşcat lămâia cu o ciudă care părea să-i vină din strămoşi.
-Aţi fost la vot?, îmi aruncă întrebarea peste bar ca pe-un harpon.
Dacă-i spun că am fost o să mă-ntrebe cu cine am votat. Dacă-i spun că n-am fost o să mă întrebe de ce nu mi-am folosit dreptul la vot.
-N-am vrut să mă duc, dar… încep eu un răspuns.
-Cum să nu mergeţi la vot? Dumneavoastră ştiţi că s-a murit la Revoluţie pentru dreptul acesta?
Nici nu ştiam cum să-i răspund. Memoria mi-a declanşat instantaneu un film pe repede-nainte (fast forward, pentru fiţoşi) şi s-a blocat pe un moment cu repetiţie. Se făcea că plângeam, îngenuncheat, în Piaţa Primăriei din Arad, rostind Tatăl nostru dimpreună cu mii de oameni în faţa transportoarelor blindate. Cum s-ar povesti ce am simţit eu atunci?
-I-am votat pe amândoi. Mi-am anulat votul, îmi dau eu sentinţa.
-Sunteţi un comunist! V-aţi bătut joc de dreptul la vot!, mă lapidează tânăra.
Nu mi-am putut stăpâni răspunsul şi l-am citat din nou pe Ion Raţiu ca o scăpare ultimă: sunt gata să îmi dau viaţa pentru dreptul tău la a nu fi de acord cu mine!
-Cine-i ăla Ion Raţiu? Tot un comunist!, mi-o trânteşte peste faţă ca pe-o clătită.
-Dar tu ştii ce înseamnă să fii comunist? Când te-ai născut?
-În 93’, dar mi-a spus tata ce-i ăla un comunist. Că el a luptat la Timişoara, la Revoluţie. Şi mi-a povestit cum a fost, mi-o replică definitiv.
-Păi, dacă a luptat la Timişoara înseamnă că ţi-a povestit şi de Ion Monoran, de George Şerban, de Iosif Costinaş, de…
-Habar n-am cine au fost ăştia. Tot comunist rămâneţi!
Cu eticheta asta pe frunte, i-am mai turnat un pahar de tequilla.
Au trecut 25 de ani de la Revoluţie. Evoluţia societăţii româneşti a pornit de la „jos comunismul” şi a ajuns la „cine eşti tu, mă?”. Evoluţia presei româneşti şi a atitudinii civice româneşti a pornit de la Societatea Timişoara şi de la Proclamaţia de la Timişoara şi a ajuns la „ba pe-a mă-tii!” a lui Ciuvică. Evoluţia politicii româneşti a pornit în aceşti 25 de ani de la papionul lui Ion Raţiu şi a ajuns la „ţiganaca împuţită” a lui Băsescu. Oare avem ce sărbători?