Introducere

Când vine vorba de te miri care dintre rude, prieteni, vecini, cunoscuţi sau chiar mai puţin cunoscuţi, le facem descrierea pe loc, în câteva cuvinte. Uite aşa, fără s-o tot mai învârtim, avem două categorii de descrişi, desigur, cu subcategoriile aferente, după cum urmează: 1.Oameni buni:“băieţi de zahăr ars”; “oameni pita lui Dumnezeu”; “oameni numai buni de puşi pe rană”; “oameni buni la suflet”; ”oameni ca lumea”; “oameni faini’”; “oameni de omenie”; “oameni la locul lor”; “oameni de comitet”;“oameni de calitate”; “oameni cu principii”; “oameni de valoare”; “oameni de milioane”… 2.Oameni răi:“oameni fără omenie”; “oameni de nimic”; “oameni fără obraz”; “oameni de calitate (a treia)”; “oameni negri la suflet”; “oameni negri de invidie”; “oameni fără suflet”; “oameni care nu-l au pe Dumnezeu”; “oameni fără scrupule”; “oameni de doi bani” …

Cuprins

Şi pentru că tot veni vorba de oameni şi bani trebuie să mărturisesc public ce mi s-a întâmplat deunăzi. Credeţi-mă, întâmplarea nu doar m-a pus pe gânduri ci mi-a produs frământări de-a dreptul soră cu stresul. Aşadar, răsalaltăieri, se făcea că fără de veste, un cioc-cioc-cioc, deci de trei ori cioc, m-a făcut să-mi desprind privirile lipite de sticla televizorului pentru a-mi purta anevoie suficient de mulţii ani spre uşa apartamentului ce mă despărţea de ceea ce urma să mi se întâmple, că mai bine nu s-ar fi întâmplat şi mi-aş fi văzut liniştit de vizionarea multplăcutei mele emisiuni – Biziday, aia cu şi despre analize economice şi infotainment.

Deci, iată-mă în faţa uşii apartamentului, pe interior, îmi îndrept mâna dreaptă spre butonul yalei vechi, unsă cu untură de porc din belşug, întorc cu trei degete spre dreapta de două ori butonul, deschid uşa şi ce mi-e dat să văd? Un poştaş ieşit din cale afară de elegant, care după ce m-a salutat mi-a zis scurt: –“Vă rog să semnaţi de primire şi accept!”. Am semnat, după care m-am trezit în mâini cu un pachet nici prea mare nici prea mic ca apoi, gură-cască, să-l însoţesc din priviri pe poştaşul ieşit din cale afară de elegant până la parter, pe scări.

Am închis cu gesturi mecanice uşa apartamentului, apoi, după ce aproape am smuls foarfeca din mâinile soţiei ce tocmai prindea un nasture la arhicunoscutul meu sacou “de serviciu”, m-am aşezat la masa din camera mare şi am deschis pachetul. Ei, din acel moment s-au complicat toate deoarece un teanc de bani ce aştepta cuminte, învelit într-o hârtie A4 cu însemnări, avea să-mi dea serioase bătăi de cap. Nu, nu primisem te miri ce moştenire, nici nu câştigasem vreun concurs cu premii băneşti ci pur şi simplu, conform însemnărilor de pe hârtia A4, îmi asumasem prin semnătură să impart în trei zile teancul de bani unor “merituoşi”, cu recomandarea ca obligatoriu să premiez cel puţin un “om de milioane”, că altfel, conform însemnărilor de pe hârtia A4, “… vă vom complica viaţa la maxim. Deci, seriozitate şi corectitudine. Semnează – Filantropii UEs”. Na, m-am gândit, acum să te văd, că de atâtea ori mi-am zis că n-am să semnez fără să ştiu ce şi cum.

Pentru început, conform stării din teren, am fost nevoit să schimb bancnotele de unasută lei în de cincizei, zece, cinci şi un leu. Apoi, am început să impart ici-colo. Bunăoară, femeii de serviciu i-am dat zece lei şi atât, asta pentru că nu prea scutură ştergătoarele de picioare ale locatarilor. Vecinilor le-am dat câte cinci lei per familie, cum să le dau mai mult când nici măcar la şedinţele de bloc nu participă? Preşedintelui de bloc i-am dat zece lei, hai treacă-meargă deşi numai el ştie cum decontează aia şi aia şi … Vânzătoarelor de la chioşcul din colţ le-am dat cinci lei de căciulă (batic), le-aş fi dat mai mult dar cam poartă vorbe prin cartier, că una, că alta … Vatmanului de pe tramvaiul 123 i-am lăsat douăzeci de lei pentru că aşteaptă cu răbdare în staţii deşi cam accelerează brusc şi frânează la fel. Frizeriţei la care mă tund i-am lăsat cincizeci de lei, mă tunde întocmai şi la timp. Vânzătoarei de la chioşcul de ziare i-am înmânat doi lei, vorbeşte nepotrivit cu pensionarii. Pe ciobanul tânăr din Piaţa Mică l-am premiat cu un leu, fentează cu brânza. Pe cei de la banca … i-am premiat în grup cu un leu, pentru că mi-au dat “umbrelă” când afară ardea soarele şi mi-au luat-o înapoi când au început ploile. Directorului şcolii la care predau i-am dat doi lei, i-aş fi dat mai mult că e un administrator excelent dar mă duce cu vorba cam de doi ani că-mi va da recomandare pentru salariu de merit. Inspectorului de specialitate i-am strecurat în buzunar un leu, nu-l merită nici pe ăla dar poate îl va pune pe gânduri gestul meu şi îşi va schimba atitudinea dictatorială. Inspectorului şef, cel care ar trebui să împartă dreptatea în instutuţie i-am lăsat la secretariat un leu deşi dacă aveam mărunt … Pentru presa din urbe am fost nevoit să schimb bancnote de un leu în mărunţiş ca apoi să impart tuturor celor aserviţi (ştiu ei cui) monede mici, mici de tot ca valoare (Precizare – onoare excepţiilor). Oamenilor politici le-am distribuit monede de zece bani, poate aşa îşi vor cunoaşte propriile valori. Factorilor decizionali de prin instutuţiile mai mult sau mai puţin concentrate le-am împărţit fără discriminare bani mărunţi, mărunţi de tot. Şefii de spitale i-am cadorisit cu monede “curate”. Popilor (fără deosebire de religie) le-am înfipt monede în colaci. Şi uite aşa, nu a scăpat nimeni, nici chiar edilul şef al urbei, lui i-am lăsat la secretariat doi bani, nu am avut mai mărunt …

Şi totuşi, unde sunt “oamenii de milioane” din oraşul nostru, nu de altă dar trebuie obligatoriu să-l premiez pe cel puţin unul dintre ei?

Încheiere

Aşadar, răsalaltăieri,  fără de veste, un cioc-cioc-cioc, deci de trei ori cioc, m-a făcut nu să-mi desprind privirile lipite de sticla televizorului … ci să mă trezesc. În faţa uşii apartamentului meu nu sta poştaşul ieşit din cale afară de elegant ci administratorul blocului care, cum am deschis uşa, mi-a şi trîntit-o tăios: –“Dă-o-ncolo, dom’ profesor! Adă banii pentru cheltuielile blocului, ce mă tot porţi pe-aci, că e a treia oară când te caut… ”

Prof. I.Sălcuță