A privit Aradul cu o grijă paternală și o precizie inginerească. A fost un artist, un vizionar, un profesionist… dar mai mult decât atât: a fost o personalitate care a simțit pulsul orașului și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i menține armonia urbanistică și arhitecturală. A fost un arădean în adevăratul sens al cuvântului. A trecut în neființă în anul 2003, dar spiritul lui trăiește în continuare prin legendele urbane care fac ca povestea lui să meargă mai departe. Exact acest lucru face și cartea colegului nostru, Ovidiu Balint, „Dialoguri cu arhitectul Miloș Cristea”, care este de acum disponibilă într-o nouă ediție și a fost relansată joia aceasta la Biblioteca Județeană „A. D. Xenopol”.

Farmecul acestei cărți (o serie de interviuri, la bază) constă în faptul că discuțiile din acea perioadă sunt în continuare cât se poate de actuale. Am putea spune că sunt – și trebuie să folosim sintagma „din păcate” – din ce în ce mai actuale. Seria de interviuri a apărut inițial în cotidianul „Observator Arădean”, apoi în săptămânalul „Flacăra Roșie”, după care, în anul 2012, pentru prima oară sub forma unei cărți, văzând lumina tiparului la Editura Flacăra Roșie. Cea din urmă ediție, tipărită la Editura Concordia, se prezintă cu un aspect impecabil, aducând un element de noutate pe copertă, ce reprezintă un tablou realizat de nimeni altul decât Miloș Cristea: un autoportret.

„Miloș Cristea îmi spune înainte să pornesc reportofonul că a obosit să se lupte de unul singur pentru a păstra Aradul ca o bijuterie. A venit la Arad ca arhitect, fiind o perioadă de timp asistentul renumitului Rafiroiu, arhitectul orașului prin anii ’50. Își amintește că de atunci se lucra la planul urbanistic general al Aradului, denumit atunci de sistematizare. Pornesc reportofonul” — cu aceste cuvinte ne „catapultează” autorul în apartamentul lui Miloș Cristea, „o casă ca un atelier și un atelier ca o casă”, unde au avut loc dialogurile. Ce l-a supărat pe veteranul arhitecturii arădene? „Domnule, în ultima perioadă m-a supărat lipsa de unitate în viziunea urbanistică a Aradului. (…) Orașul este un organism viu, foarte complex, cu un metabolism propriu. Iar când acesta este perturbat în dezvoltarea lui, trebuie regândit sistemul, resistematizat orașul” — spunea arhitectul (putem spune deja, fără să exagerăm) legendar al Aradului.

Pentru cei care nu l-au cunoscut în persoană pe Miloș Cristea, cartea lui Ovidiu Balint reușește cu o ușurință formidabilă să corecteze acest minus. Cartea ne înfățișează, post mortem, un om care a iubit Aradul nemărginit și… atunci când orașul a suferit, a suferit și el. I-a cunoscut fiecare element, fiecare colțișor, calitățile și defectele, posibilitățile și modul firesc de dezvoltare, ba mai mult decât atât, modul de gândire al locuitorilor. Cu alte cuvinte: efectiv, sufletul orașului.

cartea dialoguri cu milos cristea retiparita (4)

Majoritatea celor prezenți joia aceasta în sala Concordia a Bibliotecii au avut onoarea de a-l cunoaște pe Miloș Cristea. La relansarea cărții au vorbit și au depănat amintiri arhitectul și președintele CCIA Arad, Gheorghe Seculici, arhitectul și profesorul universitar dr. Teodor Octavian Gheorghiu, autorul cărții, jurnalistul Ovidiu Balint (despre care mulți au aflat cu această ocazie că este și inginer!) și gazda evenimentului, Doru Sinaci, noul director al Bibliotecii. Desigur, au fost prezenți în sală și Claudiu, Miruna și Adela Cristea, fiul, fiica și nora regretatului arhitect.

 

„A fost vocea cea mai autorizată din punct de vedere profesional”

 

Gheorghe Seculici a spus că se numără printre cei priviliegiați ai sorții, pentru că l-a avut pe Miloș Cristea profesor la facultate și ulterior chiar coleg, ajungând să lucreze împreună și să materializeze ceea ce a învățat de la el la facultate.

„Dincolo de orice, a fost vocea cea mai autorizată din punct de vedere profesional, era omul care nu numai că își transmitea ideile și părerile vizavi de oraș, era omul care își cunoștea orașul, care l-a văzut din toate unghiurile și din toate aspectele, social, economic, urbanistic, plastic… a înțeles politica orașului, a înțeles modul în care se dezvoltă un oraș. (…) A studiat și a înțeles foarte bine istoria orașului”.

Gheorghe Seculici a adus în discuție și Monumentul Marii Uniri, deoarece puțin mai știu în ziua de azi că Miloș Cristea a fost printre primii care a prezentat un proiect pentru marcarea acestui eveniment istoric. Și l-a prezentat, din nefericire fără succes, de mai multe ori.

cartea dialoguri cu milos cristea retiparita (10)

„Monumentul Unirii nu este o idee nouă. Sigur, ne grăbim acum, în pragul sărbătoririi evenimentului, să găsim o soluție și avem probabil cea mai proastă soluție pe care ar putea-o avea Aradul. Povestea cu Miloș Cristea și Monumentul Marii Uniri se leagă de cutremurul din 1977. În acea perioadă s-a pus din nou în discuție monumentul, la nivel național. Decidenții politici din vremea respectivă au hotărât să facă un concurs național, la care au participat mai mulți artiști, inclusiv din Arad, iar lucrările au fost trimise la București spre avizare. Domnul Miloș Cristea a avut un monument extrem de frumos (n. red. – macheta apare în carte), din lemn, simplu, elegant și foarte sugestiv pentru ceea ce înseamnă un monument al Unirii. A fost trimis la București și în loc să apară comisia de validare, a venit cutremurul (n. red. – a intervenit aici fiul lui Miloș Cristea, Claudiu, spunând că tatăl său a fost chiar la București în perioada aceea). După cutremur nimeni nu a mai avut timp pentru un monument al Unirii, nu mai erau bani pentru realizare și a rămas pentru o etapă următoare. Prin anii ’88 – ’89, s-a pus problema ca toate orașele din țară să aibe câte o piață a «Victoriei Socialismului». La Arad, piața trebuia să fie între Boul Roșu și Piața Avram Iancu. Practic, toată zona a fost prevăzută pentru a fi demolată, iar în amplitudinea proiectului și în urma gândirii de pe vremea aceea, trebuia realizat și un Monument al Victoriei Socialismului. Decidenții politici de atunci au spus că «știm noi un monument pe care-l avea Miloș Cristea pentru Unire!»… și erau foarte convinși că s-ar potrivi și în acest scop. Țin minte de la domnul Miloș, care spunea: «domnule, dar… nu prea se potrivește lucrarea mea cu Victoria Socialismului…», însă aceștia au insistat și, până la urmă, a acceptat. În sfârșit, a venit Revoluția, deci a picat și Victoria Socialismului. Imediat după Revoluție, în ’91 – ’92, s-a reluat problema Monumentului Marii Uniri, dar era o dispută absolut aberantă despre Monumentul Revoluționarilor și cel al Unirii… unde le mutăm și unde le amplasăm? Bineînțeles, domnul Miloș a revenit cu lucrarea sa și cu propunerea să fie repusă într-un concurs care a avut vreo trei sau patru etape. E drept, a fost un concurs local, organizat la vremea respectivă de Consiliul Județean, Primărie și Prefectură, iar în momentul în care a prezentat macheta lui, s-au trezit unii care nu cunoșteau prea bine istoria orașului și care spuneau că «stai, domnule, eu știu că monumentul ăsta a fost prezentat pentru Victoria Socialismului!» Așa a fost tratat, din păcate, ceea ce ar fi trebuit să însemne cu adevărat un monument al Unirii. Avea trei lamele care reprezentau cele trei regiuni și toate elementele decorative erau extrem de sugestive și reprezentative pentru importanța acestui eveniment. Din acel moment… domnul Miloș Cristea nu l-a mai afișat niciodată”, a povestit arhitectul Gheorghe Seculici.

„Unul dintre primele lucruri pe care l-am învățat de la domnul Miloș Cristea a fost un aspect în care dânsul a excelat: comunicarea. Să știi să-ți susții lucrarea. Sigur, sunt foarte multe lucruri ce am învățat de la dânsul, enorm de multe, și am avut o parte importantă de lucrări pe care le-am studiat împreună, plecând de la Planul Urbanistic General al orașului, care este și în acest moment singurul avizat din ’96 și, nu în ultimul rând, un studiu de reconversie a Cetății, chiar primul, de fapt. Spuneam la început că era singura voce autorizată. Nu cred că există o singură lucrare de-a dânsului care să poată fi contestată, ca decizie urbanistică. Întotdeauna a avut argumente tehnice și profesionale și întotdeauna a fost înconjurat de oameni care au fost alături de el, indiferent că l-au agreat sau nu, dar care nu l-au putut combate. Din păcate, la ora asta, arhitecții din Arad sunt fiecare cu bisericuța lui. Ne contestăm între noi, în loc să facem o echipă și să gândim ceva în comun pentru oraș, ceea ce-i regretabil. El a reușit să creeze un astfel de mediu, pe vremea aceea. Acum, lipsa unui asemenea grup se vede în imaginea pe care o are Aradul și în deciziile care se iau în administrația orașului. Aud că se vrea desființarea Pieței Catedralei… ne trezim cu o oribilitate de monument, care nici la Caracal nu ar putea fi pus… deci sunt câteva decizii foarte proaste pe care Administrația le ia, pentru că e mai comod cu toți yesmenii care acceptă orice idee și nu cu arhitecți care să-și susțină ideile profesioniste. De asta spun că lipsește un Miloș Cristea acum”, a mai spus Gheorghe Seculici.

 

„Conducătorii orașului de astăzi ar trebui să fie fericiți dacă ar avea un asemenea om în preajmă

 

„Am studiat, recent, cazul urbanismului din perioada interbelică și postbelică dintr-o serie de orașe din estul și sudul României și am ajuns la o concluzie interesantă… și care vine în sprijinul a ceea ce vreau să spun despre colegul Cristea. Arhitecții au avut un cuvânt foarte important și hotărâtor de spus în acea perioadă. Nu au fost toți la mâna Puterii. Nu au fost niște slujitori umili ai unui prim-secretar de partid. Au avut capacitatea de a demonstra o anumită valoare a unui centru istoric, a unei clădiri, și reușeau, într-un final, să pună în aplicare proiectele lor. Așa încât nu ar trebui să dăm vina numai pe puterea politică, ci și pe noi înșine, asta referitor la ceea ce spunea domnul Seculici. În același timp, mi se pare foarte ciudat și mă întristează faptul că sunt atât de puțini arhitecți acum în sală. (…) M-am gândit, înainte de a veni aici, cum ar trebui să fie prezentat, pentru cei care nu-l cunosc, colegul Cristea… și sunt foarte multe moduri în care poate fi descris. În primul rând, o persoană extrem de talentată. Mustea de talent… și cine se uită cu atenție la acest autoportret, își dă seama. Dacă ar fi rămas doar acest autoportret, deja era suficient de clar cât talent avea. Dar asta se vede și în ceea ce a făcut în arhitectură. (…) A fost un pasionat de urbanism, iar domnul Balint, în cartea sa, dovedește acest lucru prin dialogul pe care-l are cu Miloș Cristea. Foarte multe dintre temele pe care le abordează sunt de urbanism. Și sunt foarte actuale! Chiar dacă el era, în mod evident, un modernist. Avea o viziune majoră asupra clădirilor, asupra situației și asupra evoluției orașului, dar în același timp, un lucru – am putea spune – paradoxal, era extrem de atașat de arhitectura istorică. E un lucru care nu se potrivește la o privire superficială, dar în ceea ce-l privește pe Miloș Cristea, s-a potrivit foarte bine. A fost printre puținii care au contribuit în mod direct la restaurarea unor piese de arhitectură tradițională din Arad. Mult mai mult decât a făcut oricare dintre noi”,  a spus arhitectul Teodor Octavian Gheorghiu.

cartea dialoguri cu milos cristea retiparita (14)

„Nu în ultimul rând, aș remarca calitatea sa de pedagog. Era foarte bine pregătit în domeniul urbanismului și a călătorit în toată Europa. De exemplu, după ce a revenit din Anglia, a ținut o prezentare spectaculoasă despre ce și cum fac englezii, inclusiv despre protecția monumentelor, inclusiv protecția vegetației. Ne-a spus, de exemplu, cam cât ar costa mutarea unui arbore (…) Am remarcat că în anumite discuții, atunci când s-a atins un subiect care îi plăcea, exploda, pur și simplu. Nu puteai să-i ții piept. Când îi plăcea sau nu-i plăcea ceva, spunea ce avea de spus, indiferent cui… și cred că cei care conduc astăzi orașul ar trebui să fie fericiți dacă ar avea un asemenea om în preajmă, care să-i tragă de mânecă din când în când, atunci când fac prostii sau, dimpotrivă, să-i felicite dacă e cazul”, a mai adăugat arhitectul Teodor Octavian Gheorghiu.

Ovidiu Balint a avut o intervenție scurtă și la obiect.

Autorul cărții a menționat că această carte s-a născut în urma unei serii de interviuri ce s-au făcut pe o perioadă de aproape doi ani de zile, în anii ’98 – ’99, în care Miloș Cristea a avut „o dorință de-a dreptul nebunească de a transmite tot. Toate trăirile, toate sentimentele, toate cunoștințele, a vrut să le spună tuturor… doar-doar o să înțeleagă arădenii ăștia odată că au un oraș superb, care trebuie îngrijit și menținut”.

În rest, Ovidiu Balint s-a rezumat în a citi publicului ceea ce a evidențiat și pe coperta a patra a cărții, un citat de-a dreptul elementar pentru toți cei cărora le pasă de soarta Aradului, pentru toți arădenii care își iubesc orașul măcar un sfert cât l-a iubit Miloș Cristea. Iată:

cartea dialoguri cu milos cristea retiparita (16)

 

Acea privire din avion asupra problemei și acel simț fantastic pentru detaliu

 

Spre finalul evenimentului dedicat atât relansării cărții, cât și – implicit – evocării marelui arhitect, a mai spus câteva cuvinte și fiul acestuia, Claudiu Cristea.

cartea dialoguri cu milos cristea retiparita (23)

„Avea un talent pentru artă, într-adevăr, dar avea și o rigoare inginerească. (…) A fost un mare desenator, dar în același timp, să știți că înainte de a merge la facultate a fost lăcătuș mecanic, la un moment dat, și avea o îndemânare ieșită din comun. Pe lângă pictură, trebuie spus că făcea și sculpturi. Pentru comunitatea sârbă a făcut, de exemplu, monumente funerare, cu tot felul de elemente metalice, parte de lăcătușerie, de tâmplărie… și le făcea cu mâna lui, tot. În arhitectură, practic, îmbina, într-un mod foarte fericit, viziunea de ansamplu, acea privire din avion asupra problemei, dar în același timp avea un simț fantastic pentru detaliu. De exemplu, în 2002, când s-a renovat Primăria, toată fațada a fost trasă jos. Toate elementele estetice pe care le vedeți azi au fost refăcute de el! Le-a refăcut pe toate de la zero, într-un atelier din subsolul Primăriei, s-au făcut cofraje pentru fiecare element și s-au multiplicat, după care s-au reașezat pe clădire”, a povestit Claudiu Cristea.

Acesta a mai povestit și cum tatăl său avea obiceiul de a aduna într-o plasă ornamentele sparte, căzute pe trotuar de pe clădirile istorice, le aducea acasă și le restaura, după care le-a adus înapoi la proprietari ca să le monteze înapoi pe clădire. De asemenea, Claudiu Cristea a mai divulgat celor prezenți și o povestioară amuzantă, al cărui protagonist a fost și el… și anume: chiar în zilele Revoluției, când tânărul Cristea era prin mulțime, la un moment dat a venit după el tatăl său, iar Claudiu s-a gândit „uite, ce tată grijuliu, a venit să vadă dacă fiul său nu e în vreun pericol”… iar în momentul în care Miloș Cristea a ajuns acolo, i-a pus întrebarea fiului său, îngrijorat fiind de starea noului mozaic de pe platoul din fața Primăriei: „Auzi, Claudiu, ce greutate crezi că au acele tancuri?”.

Ca o încheiere,

era perfectă (și este și acum, cu această ocazie) o replică ce-i aparține lui Claudiu Cristea.

Doru Sinaci l-a întrebat, într-un final, unde crede că ar trebui amplasat, dacă s-ar face un bust lui Miloș Cristea? Răspunsul: „Aș întreba un arhitect!”

[email protected], 28 octombrie 2017, 11:26 AM