Între alte multe cele care ne ocupă mai tot timpul, cred că ar trebui să ne preocupe permanent  statutul de om demn şi drept. Se ştie că a fi demn şi drept nu e uşor ci dimpotrivă, e din ce în ce mai greu să reziști „presiunilor”. Câţi dintre noi, trăitorii acestor zile pe cât de „luminate” de tehnică, modernism şi extravaganţă, pe atât de întunecate de impostură, egoism și răutate, mai reuşim să fim demni şi drepţi? Câţi dintre noi, vieţuitorii acestor locuri pe cât de binecuvântate cu atâtea frumuseţi ce (încă) încântă ochiul, pe atât de năpăstuite și prădate de haitele înfometate perpetuu ale conducătorilor laici, dar şi spirituali, mai avem puterea să stăm în picioare, cu demnitate şi întru dreptate? Din păcate, din ce în ce mai puţini! Cu ochii mijiţi şi strânşi cu putere strivim în atâtea rânduri lacrimi ori ne muşcăm buzele până la sânge răbdând (nu ştiu până când!) ocări, batjocură şi înjosiri de la cei care ar trebui să conducă destine şi nu să le distrugă, factori decizionali a căror sănătate mentală şi mai ales morală dau rău de bănuit că sigur sunt grav afectate, poate chiar iremediabil. Oameni de nici măcar „doi bani”, „găinari” ce put de la mare distanţă a bani nemunciţi, strânşi cu japca prin ameninţări ascunse cu dibăcie printre “dezlegări” de la cele îndătinate şi “binecuvântări” ce îndeamnă la încălcarea legii, dau sfaturi morale, ţin prelegeri despre cinste, iubirea aproapelui, respect şi corectitudine. Grav este că numărul acestora este din ce în ce mai mare dar nu pentru că ar ieşi pe banda rulantă a te miri ce instituţie de specialitate îngroşînd apoi rândurile, ci pentru că se şcolesc din mers, „lupii” tineri învăţând cu sârguinţă maximă şiretlicurile de la „lupii” bătrâni. Aşa stând lucrurile, mai putem vorbi despre vrednicie, destoinicie, capabilitate, sobrietate ori respect? Dar despre echitate, justeţe, corectitudine, cinste şi în cele din urmă despre OMENIE? Chiar aşa de năuci să fim încât toate acestea să le fi rătăcit sau pierdut definitiv? Cred că nu! Şi dacă aşa stau lucrurile înseamnă că mai putem spera la o schimbare în bine, o revenire la normalitate care trebuie să înceapă cu şi de la noi!

Dacă dorim schimbare, pentru început cred că nu ar mai trebui să aplecăm capul mai mult de limita buneicuviinţe! Apoi, nu ar mai trebui să ne mai lăsăm „călcaţi în picioare” de către omul prăpădit! Uite, spre exemplu, eu m-am decis, m-am lăsat „călcat în picioare” de către un om din acesta, prăpădit de felul său, pentru ultima oară,ieri. Cum s-a întâmplat? Păi, iată cum!

Mă aflam într-un restaurant aflat în subsolul unui imobil de pe central oraşului, singur, aşezat la o masă de lângă unul dintre pereţii dinspre stradă, când la un moment dat, fără să-mi dau seama, mi-am întors privirea spre înainte-sus, către geamul ce îngăduie privitorului să-şi arunce ochii spre înafară. O lumină blândă şi caldă, primăvăratică, derula trecerea încoace şi încolo a zeci de picioare. Din acel moment m-am lăsat „călcat în picioare”! Pentru început m-a „călcat în picioare” un grup de domnişoare grăbite şi gălăgioase, aducându-mi aminte de gingăşia şi sinceritatea tinereţii, aşa că nu m-am supărat, chiar mi-a făcut plăcere. Apoi, m-am lăsat „călcat în picioare” de un băieţel sprinten, aşa, cam de cinci anişori, trezindu-mi amintirea vremurilor în care-mi puneam copiii să-mi calce în picioare spatele cuprins de durerile pricinuite de te miri ce răceală. Am zâmbit, după care m-am lăsat „călcat în picoare” de încălţările sărăcăcioase ale câtorva oameni ai străzii care au trecut liniştiţi şi nebăgaţi de nimeni în seamă. Am oftat adânc ca apoi să fiu „călcat în picioare”, cu sete, de către bocancii grei ai unui baci venit de departe, cu desaga în spate, probabil la copii, la oraş, clipe în care mi-am adus aminte de socrul meu, plecat de multă vreme pe ultimul drum. Am suspinat întru ascuns, după care m-au mai „călcat în picioare”: muncitori – acum fără fabrici; meseriaşi – acum fără meserii; tineri – fără tinereţe; mame – fără copii; lume -fără bani; brutari – fără „drojdie de bere”; absolvenţi – fără viitor; bocanci – fără şireturi; cizme – fără fermoare: pantofi – fără cremă de ghete; … roata unei roabe încărcată cu cărămizi; roţile a cinci biciclete grăbite; picioarele a trei câini şi două pisici; … ce mai una-alta, în concluzie tot ce a trecut prin faţa geamului vreme de două ore, cât am stat în restaurant. Şi poate aş fi stat mai mult însă am fost silit să-mi plătesc rapid consumaţia şi să ies val-vârtej în stradă, asta pentru că prin faţa geamului trecuseră o pereche de picioare ce aveau în posesie pantofi de lux, din cale afară de lucioşi. Nuuu! De un astfel de om n-am să mă mai las „călcat în picioare” niciodată, mi-am zis! Ăsta-i dintre cei care umblă pe jos o dată pe an, aşa că am să ies, am să-l ajung şi am să-i spun „de la obraz” tot ce am simţit că simt cei care m-au „călcat în picioare” adineauri! Ceea ce am şi făcut!

Aşa că am ieşit în stradă, am grăbit pasul, l-am ajuns din urmă pe cel cu pantofii de lux, important factor decizional, l-am bătut scurt pe umărul drept şi i-am zis: …

E la alegerea voastră a cititorilor… cine e omul prăpădit!  Un singur lucru vi-l spun cu certitudine: de ieri, nu mă mai las „călcat în picioare” niciodată de către acest om! Și nici măcar nu-mi mai pun ochelarii să mă uit cu atenție la el!