vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Ne mor copiii. Noi tăcem! Amalia, inimă de copil, una care nu mai bate…

    Eram în clasa a 5-a, un copil de zece ani, și ne obliga „tova” de română să citim lecturi în vacanță. Printre ele era Cuore, inimă de copil, de Edmondo de Amicis. A fost prima pe care am luat-o de la bibliotecă. Mă atrăgea numele autorului, dar, în sinceritatea mea, spun că și mai mult mă atrăgeau dimensiunile ei: mică și subțire.

    Nici nu bănuiam atunci prin ce stări mă va trece, eu fiind un inocent, un necitit, un copil. Citind poveștile lui Enrico, personajul principal al cărții, am avut momente în care am lăcrimat. Mi-a rămas mereu acea amintire, deși anii au trecut și, coincidență, am tot ca și atunci, zece ani, dar acum am zece ani bisecți…

    Am ajuns și eu să scriu. Nu scriu cărți, scriu articole, rânduri despre oameni, cuvinte despre bucurii și tragedii, iar unele dintre ele mă marchează la fel cum mi s-a întâmplat cu cartea lui Edmondo de Amicis. Nu mai lăcrimez, dar poate mai bine aș face-o.

    Amalia Maria Filip este un nume despre care îmi voi aminti mereu. O poveste extrem de tristă despre incapabilitatea statului român de a-și îngriji copiii. O poveste care ne arată că majoritatea dintre noi, cei sănătoși, sunt doar norocoși. Odată ajuns să depinzi de statul român poți deveni doar o dragă amintire în câteva zile. Și atât rămâi.

    Pentru mine, povestea Amaliei a început joi seara. Era 2 martie și m-a sunat Claudiu, un om care m-a inpresionat în fiecare zi de atunci încoace prin energia, optimismul și implicarea lui în încercarea de a salva viața Amaliei. Nu, micuța nu era nepoata lui, era doar o vecină din Sânpaul, dintr-o familie pe care Claudiu a cunoscut-o odată cu începutul sfârșitului Amaliei. „Sunt deja din familie”, spunea el, și tocmai de aceea așa am și scris.

    Ne mor copiii. Noi tăcem… Când m-am întâlnit cu Claudiu prima dată Amalia era internată la Spitalul „Louis Țurcanu” din Timișoara. Medicii din Timișoara erau sceptici în privința șanselor ei de a supraviețui, apoi au renunțat la luptă. „Ne-au spus că ei nu mai pot face nimic. Fetița nu o va mai duce nici trei ore”, spune Claudiu.

    Analizele micuței au fost trimise la clinica din Roma, care a acceptat ca Amalia să fie adusă acolo. „Ne-au spus că sunt șanse. Mici, dar ele existau”, a continuat Claudiu.

    În stadiul acesta al tabloului aveam două imagini: la Timișoara, Amalia era o condamnată la moarte, la Roma mai avea o șansă, mică, dar ea exista. Printr-o asociație din București a fost chemat un avion din Italia. „L-am și plătit. Ne-a costat 12.000 de euro. Trebuia să vină joi seara, dar doamna director dr. Smaranda Arghirescu nu și-a dat acceptul ca fetița să fie externată. Ea nu își asuma riscuri ca micuța să moară pe drum deși ne-a spus că nu mai există nicio șansă. Unica noastră șansă era să plecăm cu Amalia la Roma. Starea ei era gravă, dar nu așa gravă cum avea să devină…”, zice Claudiu.

     

    Și s-a făcut vineri. Doamna dr. Smaranda Arghirescu și-a dat în sfârșit acceptul. „Dar nu mai aveam avionul…”, spune Claudiu. Și au urmat clipe cumplite. Viața fetiței atârna într-un fir de ață. Fiecare secundă era foarte importantă. S-au făcut demersuri către deputați, către senatori, chiar către miniștri și chiar s-a vorbit cu Raed Arafat.  „Ni s-a spus peste tot: nu avem. Raed Arafat a spus că sunt elicoptere, dar acestea nu au autonomie de zbor până la Roma. Cu avion de linie nu putea fi transportată pentru că aveam nevoie de aparatură pentru terapie intensivă. Amalia era deja în stare comatoasă. Era intubată, după ce miercuri nu avea niciun aparat pe ea”, a continuat povestea lui Claudiu.

    Orele au trecut. Vineri seara nimeni nu a mișcat niciun deget. Niciunul dintre cei care trebuiau sau care puteau să o facă. Starea copilei se înrăutățea cu fiecare oră care trecea.

     

    Apoi am întrebat o persoană care a făcut mulți ani parte din sistem. E ieșit acum. „Îmi spui te rog, nu se poate sau nu se vrea? Este chiar atât de greu în România să pui la dispoziție un avion pentru a fi salvată viața unui copil?” Răspunsul a venit printr-o întrebare. De fapt, două întrebări: „Luci, dacă în locul acestei fetițe era nepoata lui Grindeanu? Sau dacă era mătușa lui Iohannis? Te asigur că se putea… Nu se vrea. În România o înmormântare e mai ieftină decât un tratament”. M-a durut acest răspuns, dar vedeam realitatea în față. Mi-a dat și o palmă…

     

    O țară în care Traian Băsescu, pe atunci președintele României, alege să se trateze la Viena, o țară în care Victor Ponta, pe atunci premierul României, alege să suporte o intervenție chirurgicală relativ simplă într-o clinică din Istanbul, sau o țară în care primarul Aradului, Gheorghe Falcă, se deplasează la Londra pentru o operație la nas, nu ne oferă nicio garanție că putem scăpa vii odată ce ușa spitalului se închide, în urma noastră, pe interior.

    Noi, cei mai norocoși, cei care încă suntem sănătoși, nu suntem de fapt decât niște supraviețuitori într-o țară de condamnați la moarte…

     

    Și am ajuns sâmbătă dimineață. Era atât de plăcut afară de parcă venea Paștele. Îmi sună telefonul. Era Claudiu și exulta. Era bucuros. „Am găsit avion. Vine de la Roma. E pe bani, dar vine. Sunt șanse pentru Amalia”, spunea el bucuros, iar eu eram contrariat. Să mă bucur sau să înjur pe cei responsabili de conducerea acestei țări, pe cei de la Ministerul Sănătății, pe cei de la Ministerul Apărării, etc… Mă bucuram totuși pentru Amalia. Existau șanse.

    Dar totuși mă întrebam unde sunt acele avioane care au transportat arșii de la Colectiv la Londra, Bruxelles, Amsterdam sau Frankfurt? Spre norocul unora dintre victemele de la Colectiv atunci s-a putut. Știți de ce? Pentru că era o presiune mediatică imensă. Pentru Amalia nu s-a putut. Era fetița de numai un an și jumătate a unor oameni dintr-un mic sat din Arad…

     

    Duminică familia Amaliei își făcea planuri. Donatorul era tot din familie. Era David, fratele ei de numai cinci ani. Micuța trebuia stabilizată. Ajunse-se într-o stare precară la clinica din Roma. „Șapte medici s-au chinuit să o stabilizeze. Credeam foarte mult că se poate. Când am văzut avionul decolând de la Timișoara mi se părea că Amalia deja umblă…”, spune tot Claudiu.

     

    A venit ziua de luni. Era dimineață iar afară nu mai era așa de frumos ca și sâmbătă. Din nou îmi sună telefonul: „Ceau, Claudiu sunt, ce faci? Bem o cafea?” Voia să bem o cafea să-mi spună conturile în care se pot face donații pentru Amalia. Costurile la Roma erau foarte mari pentru o familie din România și era nevoie de ajutor. Stând la cafea sună din nou telefonul. Nu era al meu. Era al lui…

     

    „Alo, na cum e? A murit? Chiar a murit?”… apoi s-a instalat tăcerea, grimasa feței lui Claudiu s-a schimbat și Amalia s-a dus la îngeri. Amalia este acum doar o amintire pentru familia ei, și personajul principal al unei povești teribil de triste despre noi, condamnații la moarte dintr-o țară în care s-a abolit demult pedeapsa cu moartea. Doamne cât de tare a durut aceea imagine, acele cuvinte…

     

    Claudiu și Leon, tatăl Amaliei, au plecat ieri la Roma pentru formalitățile de repatriere. Astăzi s-au întors. Fără Amalia. Fetița vine mâine. Acum există și mijloc de transport. Din păcate ea nu mai mișcă…

    „Am întâlnit la Roma familia unui copil căruia acum șase luni i se spunea la Timișoara că nu mai are nicio șansă. Săptămâna aceasta va pleca acasă. A fost salvat. M-am bucurat atât de mult pentru el. 15-20 la sută din cazurile copiilor de la Timișoara ajung la Roma…”, spune Claudiu la finalul acestei povești extrem de triste.

    Ne mor copiii. Noi tăcem! Amalia a fost inimă de copil din România. O inimă care acum nu mai bate…

    PS: Povestea Amaliei, alături de scrisoarea Cristinei Rusu, ne întărește ideea că suntem o țară de condamnați de indiferența și confortul celor care ne conduc.

    Oare nu ar fi momentul să ieșim din tăcere?

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Așa este sistemul nostru Romanesc știu prin ce au trecut părinți astea k și eu am trecut prin așa ceva băietelu transferat de la Arad alți incompetenți la timisoara la Luis țurcanu imd după ce am născut și diagnostic era de tvm și ni sa spus ca copii cu acest diagnostic trăiesc 14 zile 4 săptămâni maxim dar a nostru era îi stare extrem de grava nea zis k ne pune pe lista de așteptare și când am făcut scandal și am zis k eu nu stau sa văd cum moare copilu mă duc sI mă inetede cei de făcut și când abia neo dat aprobare tg mures atuncea nea zis k ne pare rău dar nu avem elicopter trebuie transportat cu ambulanta deși tot ei or zis k are 1 la suta șanse de supraviețuire groaznic La noi te lasă să mori niște gunoaie de oameni

      +8 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    2 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.