Îmi fac mea culpa. Sunt vinovat că nu ofer subiectele mainstream de acum. Subiectele cele mai citite se cunosc prea bine care sunt, de aceea nu le voi mai menționa. Se apropie sărbătorile de iarnă, iar noi suntem din nou invadați de acele veșnice dezbateri asupra comunismului și cum au ajuns soții Ceaușescu să fie uciși chiar în ziua de Crăciun. La televizor auzim și vedem procesul fulger de care aceștia au avut parte și în final imaginile sau video-ul blurat cu execuția lor. Pe site-uri apar, la fel, articole despre revoluție și teorii care doresc să răspundă veșnicei întrebări: „Cine a tras?”. După atâția ani, încă sunt oameni care mai duc dorul acelor vremuri. Nu, eu nu am prins acele vremuri, aveam doar doi ani la Revoluție, dar am auzit mai toate poveștile. Cum exportul bubuia, cum toată lumea avea câte o casă sau un apartament, un loc de muncă, dar și cum se asculta Radio Europa undeva în colțul casei, sub o pernă, cum le era frică de Securitate, cum stătea mama mea la o coadă interminabilă doar pentru un litru de lapte…

Pentru mine aceste lucruri  au fost și sunt ceva ce se poate proba cu dovezi, dar nu pot spune că mi s-au întipărit în minte asemenea părinților mei, tineri pe atunci.

Acum, la atâția ani de la evenimentul sângeros, încă învățăm. Tinerii de atunci au copii, iar copiii au devenit la rândul lor tineri care au ieșit în stradă. Au ieșit dintr-un sentiment de furie, de tristețe, de neputință atunci când s-au confruntat cu o altă tragedie. Lupii cei vechi au doar haine noi de oi.

Tinerii de azi și de-atunci vor căuta întotdeauna adevărul și libertatea. Cei din ziua de azi au șansa de a trăi frumos aceste vremuri în care violența și-a făcut culcuș în cele mai ascunse colțuri ale sufletului. Au această șansă pentru că se pot găsi unul pe celălalt mult mai repede, schimbul de idei este mult mai rapid, accesul la informație a devenit o prelungire a ființei lor.

Tinerii de azi sunt liberi pentru că tinerii de-atunci au murit pentru asta. Să nu îi uităm!

Foto credit: Google, Facebook