OMFG! Turcia, Antalya, Pisi… AHHH! Sunt în Turcia! OMFG! Abia când am ajuns în aeroportul din Turcia, mi-am dat seama că eu sunt în Turcia! În țara lui Baiazid. Nici măcar atunci când am decolat de pe aeroportul din Arad, eu încă nu realizam că plec în Turcia. Mă așteptam la diferențele culturale și o căldură mare, dar nu mă așteptam să mă lovească în cap așa de tare! Infotripul organizat de Calypso cu Prestige Tours a fost unul enervant! Deoarece împingea către perfecție. Nu vreau să aduc osanale, dar nu am avut ce comenta. Am fost tratați ca niște cuceritori. Zâmbetele celor care lucrau în hotel, de la recepție până la femeile care făceau curat, te făceau să le spui „mulțumesc” în limba lor. Întrebai în stânga și în dreapta cum se spune „mulțumesc” în turcă, și făceai tot posibilul să o faci, pentru că au meritat! Te simțeai oarecum dator, deoarece volumul lor  de muncă este incomensurabil. Îți dădeai seama de asta pentru că nu îți lipsea absolut nimic… niciodată.

5

Primirea de pe aeroportul Antalya Airport International din Turcia a semănat cu o gală de decernare a premiilor Oscar (am luat unul pentru cel mai bun devorator de ruccola și pătrunjel, am mâncat trei hectare de verdețuri în Antalya): covor roșu, șampanie, flori și Semir, un turc tare simpatic. Am încercat să absorb cât mai multe din peisaj, clădiri, blocuri și se vedea cu ochiul liber că peste tot se construiește câte ceva. Și la noi în autocar se construia: prietenii, unele se construiau, altele se întăreau. Construcția efectivă a ceea ce se vede acum în Antalya, a început în 1998, iar în douăzeci de ani s-au făcut enorm de multe, se construiește în continuare, motiv pentru care contrastele arhitecturale sunt foarte puternice. Clădiri nou nouțe lângă ceva ce seamănă a garaj, dar care este folosită pe post de locuință. Șoselele și autostrăzile… pălăria (am trei) jos. Cred că mai bine de atât se chema planare și nu rulaj ceea ce făcea autocarul. Capul mi se învârtea în toate direcțiile, ochii luau notițe, omuleții din capul meu lucrau într-un ritm drăcesc să elibereze spațiu de memorie deoarece urechile erau atente la glumele lui Basil, Bobora, Orlando, Claudia (sufletul nostru), râsetele lui Pisi (are un nume dar de când i-am spus Pisi… doar Pisi i se mai zicea) și Dianei, și vocea Silviei (ghidul nostru, o basarabeancă profesionistă superbă). Încetul cu încetul ne-am apropiat de hotelul în care trebuia să fim cazați și realizam cu fiecare kilometru că ceea ce mă aștepta acolo era ceva ce îmi va depăși așteptările.

Hotelul se numește Dosinia Luxury Resort, un hotel aflat la început (era deschis de 10 zile), cu potențial, care sigur va avea succes. Camerele curate, serviciul foarte bun. Un hotel care te „sărută” de bun venit în Antalya. În sala de mese, printre altele, era și o reproducere a picturii „Sărutul” de Klimt.

1

„Frate meleu, ce-i aici!”

Apoi a urmat ceva ce în următoarele zile va deveni un instinct învățat: check in, căutat camere, găsit camere, intrat în camere, lăsat bagaje, făcut duș, schimbat haine și plecat la masă, apoi „socializare”, așa i se zice 😉 . În prima seară, am făcut baie în mare. Era destul de rece (eu oricum sunt un  friguros, putea să fie fiartă apa, că eu tot mă plângeam), dar am rezistat toate cele 13 secunde petrecute în apă, cu stoicism. I-am promis Ralucăi că voi face asta și am făcut-o. Dimineața ne-am pregătit de plecare pentru a vizita hoteluri, pentru a face ceea ce ni s-a propus  (și ne-am propus) de la bun început: să vă spunem dacă e de mers în Antalya cu Pretige Tour sau nu.

Hotelurile pe care le-am vizitat, primirea făcută, oferă o definiție cât se poate de clară pentru noțiunea de profesionalism, implicare și determinare a unor oameni care sunt cu nimic mai diferiți ca noi, sunt oameni care muncesc. Nu vorbesc de luxul de acolo, pentru simplul fapt că nu are rost. Diferența e că ei doresc cu adevărat să facă ceva, să lase o impresie fiecărui om care le trece pragul. Iar asta le-a reușit din plin. Competiția dintre hoteluri se simțea doar prin arhitectura lor și prin destinația lor. Dacă dorești să pleci cu familia, sau într-un grup de prieteni, Antalya îți oferă ce îți poftește inima, și apoi, doar așa, pentru amuzamentul ei mai pune și o cireașă deasupra, pentru că, vorba lui Basil: Antalya „are suflet de mamă”. La fiecare hotel am fost acompaniați de Silvia (basarabeanca cu care ne vedeam tot timpul „mâne”. Am iubit-o toți pentru acest cuvânt) și de un manager al hotelului care făcea o scurtă prezentare al hotelului respectiv. Am avut mai multe momente de mândrie în Antalya, dar nu se comparau cu momentele în care întâlneam managerii de hotel sau ceva responsabili acolo, iar ele erau românce. Bravo fetelor! Și rușine statului că nu reușește nici acum să vă țină în țară! Dar deviez. O responsabilă de la The Land of Legends, un theme park cu… TOATE toboganurile, plajele și piscinele din lume a venit la noi și ne-a întrebat cine era din Arad. Cu mici excepții, am ridicat mâna toți. I s-au luminat ochii. Iar apoi nouă când am văzut ce era acolo! Aceasta a fost o mică paranteză, asupra căreia voi reveni, deoarece face parte din zilele libere pe care le-am avut.

2

„Shhh!”– o decizie cel puțin neinspirată :)

Spuneam că Antalya îți oferă orice în materie de hoteluri. Simt că sunt unii cititori, care se gândesc că exagerez în această afirmație. Vii cu familia? Buchetul de hoteluri e plin. Vii cu prietenii? Buchetul e mai mare. Vii doar pentru liniște? Atunci Kempinski e pentru tine! Numele complet este Kempinski the Dome Belek. (Am aruncat și un link să-l vedeți) Un hotel cu o tradiție care se întinde pe 120 de ani. Liniștea acolo e ceva ce își dorește toată lumea. și au început să și-o dorească foarte mult când am ajuns noi acolo :)  Noi făceam cea mai mare gălăgie acolo doar prin simpla prezență. Apropo de gălăgie… Cineva, draga de ea, a făcut greșeala să le spună unor oameni de presă: „Shhhh”… Eram într-o vizită la un hotel, Alva Donna, era dimineață și eram pe holuri, întinși pe mai mulți kilometri și vorbeam între noi. Recunosc, poate puțin cam tare, dar nu foarte deranjant oricum. Iar ea, din nou, draga de ea, a vrut să facă un bine și și-a pus degetuțele fine la gură și a făcut :„Shhhh”…. unor oameni de presă… A fost cel puțin neinspirat. Deoarece am început noi. Închipuiți-vă douăzeci de oameni care urcau niște scări, acoperind trei etaje, și toți șâșâiam…  Se uitau turiștii ruși la noi ca la avioane. Din nou deviez. Revenind la hoteluri. Vrei să vii doar cu pisi sau cu iubi? La un hotel în care discreția este deja religie? Antalya are și asta. Se chemă Adam & Eve și acolo am fost certat! Dar certat ca lumea! Am ajuns la hotel, a venit un înger de fată, un heruvim cum îmi plăcea mie să le spun în capul meu deoarece țineau totul în frâu, să ne vorbească de hotel, am trecut prin două holuri lungi cât Route 66 din SUA și ne-am oprit în fața unei piscine. Însă eram tot în clădire. Iau aparatul la ochi și dau să ies către piscină să fac poze… da de unde! Aici nu se pozează. Aici la piscină, unde sunt turiști, NU se pozează și punct. Degeaba am făcut pe eroul și am vrut să mă duc la piscină să pozez, am fost oprit! „Vezi să nu fii placat de două dulapuri”, îmi spune un prieten și mă ține lângă el, să se asigure că nu mai fac greșeli atât de… jurnalistice. Așa că da! Tot ce îți dorește inimioara, vei avea!

Nu îți vei dori să dormi vreodată acolo, se întâmplă atâtea acolo încât vei ajunge să îți blestemi profesorii de biologie, pe Darwin și Universul pentru că te-a făcut cu nevoie de somn. Nouă ne ajungeau două ore pe noapte. În singura noapte în care am dormit trei ore și jumătate (de dimineața în care Dani picura apă pe mine să mă trezească vorbim puțin mai încolo, trebuie să aflu detalii nu de alta :) ), dimineața m-am trezit singur, fără telefon, și mă simțeam foarte odihnit. Credeam că am dormit prea mult, că au plecat fără mine. Dar asta nu se putea întâmpla deoarece era Brighi acolo, o combinație de Margaret Thatcher și cel mai superb suflet! Te iubea certându-te, te adora grăbindu-te! Nu aveai cum să te superi pe ea, așa cum a fost cu sufletul grupului, adică Claudia! „Dacă ea nu se năștea, trebuia inventată”, vorba lui Basil. Am râs până când dădeam în enterocolită! Băgam o perfuzie și apoi râdeam din nou. A fost minunată.

„Te șucur ederim”, cam așa se spune „mulțumesc” în turcă, accept corecturi deoarece m-am chinuit mult să rețin. Nu știu ce a fost în creierul meu dar m-am chinuit trei zile să rețin trei cuvinte (haide prietene, că poți!). Iubeam modul în care se uitau la mine și îmi mulțumeau în limba lor, adică „Ja derem”.

 

3

„Cola, Fanta, Pepsi! Carlos is crazy!”. Fă la dreapta aici!

A urmat apoi raftingul! Din capul locului, îmi prezint respectele pentru trei persoane care și-au învins frica de apă și au spus: „The time is now”. Acum e momentul să le facem pe toate. Basil Mureșan, Daniel Scridon și Carina Ando. Am fost la rafting și acolo ne-au împărțit în două grupe. Raftingul normal și cel extrem! Bineînțeles că m-am băgat la cel extrem! Iar cine s-a băgat la extrem… a simțit pe pielea lui ce înseamnă EXTREM! Dar să vă spun de Carlos. Băiatul acesta era construit ca un demizeu, ca un Hercule, el era vâslașul nostru, într-o barcă de opt oameni. Înainte să plecăm ne-a făcut un instructaj. El zicea „Cola, Fanta, Pepsi!”, iar noi trebuia să urlăm „My group is sexy”, sau el zicea „Tiki taka, tiki taka!”, iar noi „Ho! Ho! Ho!”. Era clar că asta era făcută pentru a ne obișnui pe noi să îi urmăm comenzile de „right forward, left back”, eram totuși pe un râu și nu te jucai cu pragurile peste care treceam, mai mult decât atât apa avea 9 grade. Eram o responsabilitate pe care el și-a asumat-o. Asta, însă, nu l-a oprit să o arunce pe Brighi în apă. Dar o ținea, nu i-a dat drumul un moment. Ei, noi ne tot șicanam în trafic cu alte bărci iar la un moment dat a zis Carlos poezia: „Cola, Fanta, Pepsi!!!” dar ne-a zis să zicem „Carlos is sexy!”, noi am făcut-o o dată, dar apoi, având în vedere că eram și băieți în barcă, Bobora într-o sclipire de geniu, zice: „Bă, hai să zicem Carlos is crazy!”. Așa am făcut! Iar de atunci…. Carlos is crazy, iar lui Carlos i-a plăcut. A făcut ochii mari la început, dar apoi a prins drag de noi. Ne-a aruncat în apă, a întors barca cu noi invers de am căzut aproape toți în apă… EXTREM! Să îl ținem minte pe Carlos dar și el pe noi.

După tura de rafting cu nebunul de Carlos, ne-am dat cu ATV-urile… ca niște bad ass motherfuckers ce am fost! Ochelari, cască și bandana. Ceva de vis. Acolo, cei care stăteau în spatele șoferului și-au întărit mușchii fesieri de puteau sparge nuci de cocos. Cu tot cu bandana, am înghițit trei kilograme de praf, dar nimeni nu s-a plâns, toți voiam să ne mai dăm. Bobora spunea că dacă face duș se va cimenta și va rămâne așa, gen „Gânditorul” al lui Brâncuși.

Turcoaica ce mi-a făcut cu ochiul

Fraților, era un hotel care lumina din fiecare balcon (Hotel Delphin Be Grand Resort Lara), pe muzică. Hotelul respectiv, noaptea, arata ca și equalizerul de la Winamp. Eram toți la masă, comandam ce trebuia comandat, ape plate și restul… iar turcoaica asta, cu niște ochi în care refuzai pentru binele tău să te mai uiți a fost peste tot. Avea ‘enșpe mii de mese, și tot reușea să vină la noi. Din momentul în care i-am mulțumit în turcă, am fost clienții ei preferați. Mai mult decât atât, mi-a făcut cu ochiul, recunosc, m-au lăsat picioarele. Era o frumusețe de fată. Acolo, în hotel l-am întâlnit și pe Biek (sper că așa se scrie) din Kazahstan, cred, era ceva țară cu „stan” în coadă. L-am confundat cu unul dintre angajații hotelului pentru că era îmbrăcat exact ca și ei (oare pe unde umbla el ? :) ), și l-am rugat să ne ducă la o discotecă cu „bumpți, bumpți”. Și ne-a dus. Când am intrat în discotecă, barmanul și DJ-ul parcă l-au văzut pe Isus (deși Orlando nu era cu noi), dă-i frate drumul la muzică, dă-i coadă la bar… Acolo, nu ai cum să te plângi de ceva, să te plictisești.

Prietene! Mai lasă-mă cu netul!

Singura problemă pe care am avut-o eu, a fost cu momentele în care auzeam că cineva se plângea de wireless. De internet. Da, e adevărat, merge mai greu, mai cade. Nu i-o fi plăcând la erdogan Internetul?… Stai ceva timp până când uploadezi o poză. Asta e! Dar uită-te puțin în jur, uită-te unde ești, ce faci și cu cine ești! Sunt oameni pe care nu îi vei mai întâlni vreodată. Se merită să te uiți la Antalya prin ecranul telefonului? Dacă da, asta o poți face și de acasă, liniștit. Stai acasă, pentru că nu meriți să mergi în Antalya, dacă la fiecare gâlmă de net, te oprești ca să pui o poză. Cât să lași un mesaj pentru cei de acasă (asta dacă nu îți lași telefonul în cameră, cum făceam eu) netul merge perfect. Efectiv nu se merită să stai pe net când ești în Antalya, nu ai de ce. O poză, două, un check in, hai merge, dar nu să ajungi să te plângi de ‘jde mii de ori că nu mere netu’. N-are sens. Cum spunea și Orlando:„Dacă nu venea Claudia, veneam degeaba”.  Așa și cu netul, vii degeaba dacă dorești să îți trăiești concediul pe net. Pe wireless mă refer, că dacă ai alt abonament, atunci nu ai treabă.

4

La Calista m-am întâlnit cu Obama… și ce mi-a făcut!…

Calista ăsta… e tata lor, e ceea ce trebuie pentru distracție, pentru pisi, pentru iubi, pentru atunci când vii cu familia. El găsește ceea ce tu nu știai că nu ai. Acolo a fost cazat Obama, pe bune, am intrat în camera lui de hotel, am pus mâna pe același birou. Seara, Calista, a avut un concert, complet cu de toate, muzică, servire (doamne cum se mișcă băieții de la bar, nu gândești așa repede pe cum se mișcă ei), fete și băieți dumnezeiești cu ecusoane pe care scrie „entertainment” cu leduri roșii, rusoaice la mese, servire până și cu pături dacă îți este rece… a fost, vorba noastră: „Dumnezeu!”. Mai multe de acest hotel nu vreau să vă spun. Ei, uite de-aia. Sunt prea sigur pe mine că o să vă placă. Și dacă vine Ghiță de la prapșit de papșoi și dacă vine Obama, nimeni nu va face diferența la clienți. Pentru că așa sunt turcii.

 

IMG_0406

Scridon mi-a stricat zen-ul! Apoi ne-a lăsat mască pe toți în „silenzio stampa”

Eu am stat în cameră cu Daniel Scridon, un om pe care îl iubesc pentru modul cum vorbește cu familia lui la telefon și pentru că… a avut grijă de mine. Mi-a arătat ce și cum (are experiență cu excursiile în Turcia), unde să cer, ce să cer și așa mai departe. Nu mai spun că ne calculam, împreună, pe minute, cât durează dușul, schimbatul, plecatul la masă și altele. Nu am făcut armata (haideți nu ridicați din sprânceană), dar cu Dani am făcut-o. Indiferent de oboseală, de numărul infim de ore de somn, când era vorba să ne trezim, mă trezeam. În afară de o singură dimineață când a trebuit să picure apă pe mine să mă trezesc.  În ultima seară petrecută acolo, mi-a spus că luni va fi ziua lui de naștere. Am vorbit cu toți din grupul nostru ca, după cina de gală, când ne întoarcem la hotel să mergem la un bar și să îi cântăm „La mulți ani”. Seara de gală vă voi povesti-o ultima pentru că… pentru că doare și nu vreau să vă stric feng shui-ul. Am ajuns înapoi la hotel iar eu deja îmi făceam planuri că mergem la Wunderbar pentru o ultimă socializare. Așa se cheamă în termeni jurnalistici, voi înțelegeți ce doriți 😉 . Doar că Dani, ne-a dat cu flit. A fost și foarte obosit, iar surpriza mea s-a dus pe apa sâmbetei. Așa că am continuat noi, ultimii mohicani. Am fost în formație de 5-1-2. Adică cinci oameni, un barman, și câte două pahare la fiecare. Ne-am terminat seara și am plecat fiecare la camere… să le găsim. În ditamai resortul… abia găseam toaleta. Am plecat dimineața (a fost cea mai dimineață dimineață din viața mea. Acum mai repetați de trei ori cuvântul „dimineață” și veți vedea că își pierde sensul :) ). Ne-am dus la autocar, toți pregătiți pentru depresia care va urma, ne-am aruncat gențile înăuntru și ne-am ocupat locurile. Am plecat, iar Silvia (draga noastră basarabeancă) a luat microfonul. Cine vrea să cânte? Nimeni nimic. Toți aveam o stare de :„Lasă-mă să te las!”. Apoi spune Silvia: cine vrea să spună o poezie? Numa’  îl văd pe al meu Dani, că se ridică de pe locul lui și se duce la microfon. Am vrut să îi spun:„Lasă Dani, știm toți că a pierdut UTA, asta e. Nu mai învârti cuțitul în rană.” Ei aș! El a făcut o poezie cu tot ce a fost în Antalya. Ne-a uns pe suflet. Pe fiecare. A reușit să ne scoată din depresie, iar aplauzele au fost dintre cele mai sincere! Bravo Dani! De aceea nu a venit cu noi, deoarece el s-a dus să scrie. Mă-nclin cu respect.(Poezia în galeria foto)

6

Prințesa grecească, dialogurile, catarii, baldachinul și gheara din suflet

Ei, aici, dragii mei (pentru cei care au avut răbdare să citească) mă tem că vine partea finală a primei părți (înainte să citiți, deschideți o altă pagină de youtube și puneți Coldplay- Everglow). În ultima seară am revenit la un hotel unde mai fuseserăm cazați, la o cină festivă la hotelul Nirvana , unde ne aștepta și directorul. Am ajuns cu întârziere, pentru că doream să mai ieșim din tipar. Prea am fost la timp peste tot. Am fost, pentru a mia oară tratați ca și Filip al II-lea, adică regește. Acolo, am privit pentru ultima oară către un baldachin, care mi-a adus bucurie în a doua seară din excursie. (nu vă gândiți la prostii! Doamne! Ascultați Coldplay… totuși). Baldachinul acela, de-ar putea vorbi l-aș ucide, pentru că acolo doi oameni s-au cunoscut, doi oameni și-au vorbit. Acolo și-au vărsat sufletul unul altuia. Baldachinul acela din Antalya știe mai multe decât știu cei mai apropiați prieteni.

Eu stăteam la masă, lângă o femeie superbă. În trup, suflet și gândire. Îmbrăcată într-o rochie ușoară, de un verde lime, cu părul prins asemeni unei prințese grecești care cunoștea povestea baldachinului. Și atunci mi-a spus:„Parcă simți o gheară în suflet, așa-i?”. Da, draga mea, așa este. O simțeam de când am ajuns, iar acum că ai spus-o, a strâns mai tare. Marea, cu valurile ei, are o forță calmă. O forță care o vezi doar la final. Acel tempo pe care îl are când se prăbușește pe țărm, e ca și cum s-ar prăbuși înăuntrul tău. În seara aceea, s-au născut niște dialoguri, între Basil și mine. S-a vorbit despre catâri, de regi, de prințese grecești, de biblioteca din Alexandria, de Giordano Bruno… de lucruri și oameni care te fac să realizezi că în viața asta… ai nevoie doar de oameni de calitate lângă tine.

Mă simt furat. Antalya mi-a furat o bucată mare din suflet. A rupt-o și o păstrează pentru ea, dar în schimb mi-a dat atâția oameni care să îmi oblojească rănile, încât nu pot să mă supăr pe ea. Ba mai mult, vreau să mă întorc. Și dacă voi fi singur. Acolo știu că voi regăsi amintiri unice, amintiri care te schimbă la nivel sufletesc.

Atât, dragii moșului. Călătoriți. Mai aveați nevoie de o concluzie?

 

P.S. În partea a doua, și chiar și a treia (nu aveți cum să vă plictisiți!) vom merge cu telefericul, vom mânca la un restaurant situat pe un râu și ne vom face de rușine cu aeroportul din Arad.

 

 

Mihai Todoca, 19 iunie 2017, 8:04 AM